DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ 5

21. Cum ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască?

Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două cai: 1. printr-una personală, aflată în cercetător; 2. prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii. Cea dintâi e credinţa. Credinţa e socotită ca Descoperire. Ea singura îngăduie omului să vadă pe Dumnezeu. Ea singură ne duce într-o lume mai presus de fire și ne înzestrează cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne încredințăm despre Descoperirea dumnezeiască sunt semnele aflate chiar în Descoperire. Au fost şi sunt semne vădite ale Descoperirii dumnezeieşti.

22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri dumnezeieşti?

Semnele Descoperirii dumnezeieşti sunt următoarele:

1) Înălţimea învăţăturilor descoperite;

2) Curăţia lor dumnezeiască;

3) Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.

Aceste  semne  sunt lăuntrice  şi  ele  pot  fi înţelese  numai  când  Descoperirea  e  bine cunoscută şi e cercetată într-un duh de smerenie şi de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se dăruieşte unei asemenea cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredinţăm şi prin semne din afară: minunile şi proorociile, la care putem adăuga şi calitatea morală a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecând legile minţii şi ale firii, care se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintâi şi cel mai mare făcător de minuni, ca unul Care este Însuşi izvorul lor. Mântuitorul a săvârşit pe pământ minuni asupra firii, asupra oamenilor şi asupra Sa însuşi. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a înmulţit pâinile şi peştii, a vindecat bolnavi, a înviat morţi, ceea ce-L face să spună: «De n-aş fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea» (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-Şi, cea mai mare este învierea Sa din morţi. Minunile Sale dovedesc obârşia şi puterea Sa dumnezeiască, aşa cum El însuşi declară: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, aceste lururi pe care le fac, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au făcut şi oamenii aleşi de Dumnezeu şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiască: Moise, Ilie, Elisei, Daniel, Iona, Apostolii şi alţii. Dar aceştia au săvârşit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.

24. După ce se cunosc adevăratele minuni?

Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seamă de condiţii, dintre

care însemnăm:

1) Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi să fie cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie;

2)  Să  se  producă  cu  mijloacele  cu  care  s-au  produs  minunile  Mântuitorului  şi  ale Sfinţilor;

3) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;

4) Să nu contrazică Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie;

5) Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;

6) Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti, nu morţii sau păcatului;

7) Savârşitorul minurui să graiască numai adevărul, să ducă o viaţă fără pată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;

8) Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea;

9) Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;

10) Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti.

25. Ce sunt proorociile?

Proorociile sau profeţiile sunt arătări prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevăruri

şi întâmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteşte prin aleşii Săi, în vederea mântuirii şi care se petrec întocmai. Cele cuprinse în proorocii nu pot fi cunoscute pe cale firească. Proorociile sau profeţiile tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu şi ele se fac numai sub insuflarea  Duhului  Sfânt.  Ele  ocupă o  bună parte  din  cărţile  Vechiului  Testament,  unde prevestesc pe Mântuitorul şi multe întâmplări din viitorul poporului iudeu şi al altor popoare. Noul Testament însuşi şi Tradiţia de la începutul Bisericii cuprind o seamă de proorocii; Mântuitorul încă a: proorocit (Matei 24 etc.).

Proorociile,  ca  semne  ale  Descoperirii  dumnezeieşti,  stau  numai  în  puterea  lui Dumnezeu.  Ele  se  deosebesc  de  prezicerile  omenești  care  se  întemeiază sau  pe  socoteli plăpânde, sau pe superstiţii. Proorociile dumnezeieşti sunt făcute, ca şi minunile, printr-o lucrare necunoscută firii omeneşti. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor. «Fiindcă cele prezise se întâmplă, cred şi mă supun lui Dumnezeu», zice Teofil al Antiohiei. Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranţă vremea venirii Mântuitorului (Daniel 9, 24-27) naşterea, patimile, moartea, proslăvirea (Isaia 7, 14; 53, 2 şi urm.) şi chiar slujirile Sale de: profet (Deut. 18, 15; Isaia 42, 1-4), preot şi împărat (Ps. 109, 4-6; 1, 5). Apostolii au arătat că spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au împlinit întocmai.

26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii?

Ele trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca minunile. Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi atrag în repetate rânduri atenţia atât asupra proorocilor adevăraţi, cât şi asupra celor mincinoşi, pe care trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine să osândim şi să combatem pe cele false. Mântuitorul spune că în vremurile tulburi şi mai ales la sfârşitul lumii „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Asemenea prooroci mincinoşi s-au ivit deseori şi sunt şi astăzi, dar ei trebuie să fie combătuţi cu stăruinţă, pentru a nu fi lăsaţi să-şi facă lucrul lor. Lactanţiu ne spune ca adevăraţii prooroci:

1) Predica toţi un singur Dumnezeu;

2) Nu suferă de nebunie;

3) Nu sunt înşelători;

4) Nu umblă după averi sau câştig;

5) Nu se îngrijesc de cele necesare vieţii, ci se mulţumesc cu întreţinerea pe care le-o trimite Dumnezeu;

6) Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai;

7) Ei îşi adeveresc trimiterea chiar şi prin suferirea chinurilor şi a morţii.

27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?

Pentru că El a făcut această descoperire o dată pentru totdeauna, în vederea mântuirii oamenilor, potrivit planului Său veşnic. Dumnezeu Se descoperă atunci când ştie că aceasta este de cea mai mare trebuinţă şi de cel mai desăvârşit folos. El nu Se repetă ca oamenii, pentru că planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea învăţăturii sau a altui lucru este semnul nedesăvârşirii omeneşti. Repetarea Descoperirii dumnezeieşti, adică o nouă venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o nouă întrupare, patimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost necompletă ceea ce ar fi o necuviinţă faţă de numele şi puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe toţi să creadă nu poate sta în picioare pentru ca nici în timpul Mântuitorului n-au crezut toţi în El, cu toate ca El era Descoperirea însăşi. Învăţătura pildei bogatului şi a săracului Lazăr este că cei învârtoşaţi la inima n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi (Luca 16, 31).

DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ 4

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeieşti?

Se poate vorbi cu toată siguranţa. Am văzut mai înainte că Descoperirea dumnezeiască poate fi împărţită în trei mari perioade de timp. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde mai mult sau mai puţin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale şi nici nu vin unele după altele într-o ordine neschimbată. Timpul de la căderea în păcat până la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai strădanii ale firii omeneşti spre cunoaşterea adevărului şi deci a lui Dumnezeu, ci şi ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel, după darea Legii. După venirea Mântuitorului, Care a desăvârşit Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este şi firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în Descoperirea dumnezeiască,  înfăţişate  prin  cele  două  Testamente.  Sfântul  Grigorie  Teologul,  vorbind despre schimbările produse de către acestea în viaţa omenirii de-a lungul timpului, le numeşte cutremure de pamânt şi le schiţează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celălalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e şi un al treilea cutremur, care este mutarea din această viaţă în cealaltă».

Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeieşti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mântuitorul, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ei arată că este o desăvârşire a Noului Testament faţă de cel Vechi. Acesta din urmă îşi păstrează valoarea lui, e adevărat. Mântuitorul zice: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege, până ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» în lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): „Aţi auzit că s-a zis celor de demult...”, „Iar Eu zic vouă” (Matei 5, 21 ş.u.). Noul Testament e dezvoltarea şi plinirea celui Vechi; dar e mai mult decât atât: el e «răsăritul cel de sus», care face să treacă «umbra legii». Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e arătat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri parţiale», «înălţări», «înaintări» şi «treceri din slavă în slavă». Duhul Sfânt însuşi Şi-a rânduit lucrarea Lui în chip treptat, măsurând-o după puterea de primire a Sfinţilor Ucenici. Astfel, la început a lucrat prin minunile săvârşite de Domnul, după patimi şi înviere a fost insuflat Ucenicilor, iar după Înălţare, la Cincizecime, S-a arătat în chip de limbi de foc.

 20. De ce învăţătura creştină e socotită drept cea mai înaltă treaptă a credinţei?

Pentru că învăţătura creştină a fost dată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru că nimeni altul n-a cunoscut că El de-a dreptul pe Dumnezeu şi n-a învăţat pe oameni chiar din izvorul care e Însuşi Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mântuitorul însuşi declară: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Căci „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos  a  adus  Descoperirea  celor  mai  mari  taine  ale  adevărului  dumnezeiesc,  pe    care omenirea  s-a  învrednicit  să  le  cunoască  de  la  începutul  lumii.  Credinţa  adusă  de  El  a astâmpărat şi astâmpără setea după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat faţa lumii vechi. Prin luminarea şi schimbarea adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viaţa omenească, veştejită de păcat de Izvorul nesecat al vieţii netrecătoare: Dumnezeu. Ea a coborât cerul pe pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului: „Doamne, pleacă cerurile Tale și Te pogoară, atinge-te de munţi şi fă-i să fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat şi chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). În sfârşit, nici o altă credinţă sau cunoaştere religioasă n-a putut şi nu poate înlocui pe cea creştină, fiindcă n-a avut şi nu are roadele acesteia. Învăţătura creştină stă pe culmea cunoaşterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului nu se desfată de adevăr, de dreptate, de fericire, de viaţă veşnică, ca în Hristos.

DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ 3

16. Prin ce s-a dat oamenitor Descoperirea supranaturală?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Fac.18. 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan 20, 19-31). Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care aceasta n-ar fi putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru. Sfânta Scriptură spune chiar si în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieş. 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura proorocilor:  Sfântul  Apostol  Pavel  rezumă astfel  istoria şi  felurimea  acestei  Descoperiri: „După ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?

Această Descoperire  s-a  dat  de  la  facerea  primilor  oameni,  în  rai,  până la  venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani - se poate împărţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două: 1) de la facerea primilor  oameni  până  la  căderea  în  păcat;  2)  după  căderea  în  păcat.  Descoperirea  se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.

Partea  a  doua  a  Descoperirii  începe  odată cu  darea  Legii  Vechiului  Testament;  ea cuprinde toate veacurile – aproape 14 – călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24).

Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului si adevărului (Ioan 1, 17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi Fiului Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotarât: „În zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit întru, Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el o lămureşte, arătându-i şi scopul: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărise La Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri si cele de pe pământ întru El” (Efes. 1, 9-10).

18. De unde ştim că Iisus Hristos este desăvârşirea şi plinirea Descoperirii?

Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament şi din

istoria Bisericii Creştine. În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii âi întreg Noul Testament  întăresc  întru  totul  adevărul  că Iisus  Hristos  e  Fiul  lui  Dumnezeu  întrupat  şi plinitorul Descoperirii dumnezeieşti.  Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana Mântuitorului. Proorocul Isaia - supranumit şi Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63). Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa cum sunt înfăţişate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 ş. u.; I Cor.15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele creştine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că Iisus Hristos ca Dumnezeu-Om este o persoană istorică sub împăraţii August şi Tiberiu şi a suferit moartea sub Ponţiu Pilat. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că nici o alta persoană purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea Întemeietorului ei.