CINSTIREA ICOANELOR

359. Dar temeiurile cinstirii icoanelor care sunt? Şi care este înţelesul cinstirii lor?

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ies. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin această opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţă că chiar aceste chipuri sunt cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte, însă, cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul la Dumnezeu sau la Sfântul cel închipuit prin ele. Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare purtate de Apostolul Pavel. În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului, sau brodaţi în perdeaua din faţa chivotului sau în covoarele din locaşul sfânt (Ies. 25, 18-22; 26, 32 etc.). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ies. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, aşa ne folosim de icoană ca să ne ridicăm la cele mai presus de icoana. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi văzul nostru să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţuri superioare să se scurgă în suflet gânduri curate.

CINSTIREA SFINTELOR MOAȘTE

357. Prin ce ne mai arătăm cinstirea ce o dăm sfinţilor, în afară de rugăciunile prin care le cerem mijlocirea şi-i lăudăm?

Biserica îşi arată cinstirea faţă de sfinţi şi prin rânduirea unor zile cu numele lor, când sunt lăudaţi prin cântări şi rugăciuni deosebite, împletite în slujba adusă lui Dumnezeu, prin închinarea unor biserici în cinstea lor, prin obiceiul creştinilor de a-şi lua numele vreunuia dintre ei, prin cinstirea icoanelor şi a moaştelor lor.

358. Care sunt temeiurile cinstirii moaştelor sfinţilor?

Sfinţii, cât au fost pe pământ, au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând adeseori minuni, cu ajutorul lui. Harul acesta îl au în sufletul lor într-o măsură mai mare şi în viaţa cerească la care s-au dus. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită  legătură  cu  trupul  său,  care  a  fost  şi  el  locaşul  Duhului  Sfânt,  precum  spune Apostolul: „Au nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt, care este în voi?” (I Cor. 6, 19). Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor cât trăiau pe pământ, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui numai prin atingerea de haina Mântuitorului (Luca 8, 43-44; Matei 14, 36; 9, 21). Şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele purtate de Apostolul Pavel (Fapte 19, 11, 12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei lui Petru peste ei (Fapte 5, 15). Cum că trupul sfântului şi după moarte are putere vedem din Vechiul Testament, unde oasele proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21). Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, aducându-le cu grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, că şi în Sfântul Antimis de pe altar, să se pună o părticica din Sfântele moaşte, ceea ce se face până azi. Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi († 166), spune: «Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine: aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei muceniceşti, spre cinstirea biruinţei sale şi spre întărirea altor luptători», puterea minunată din moaşte se arată şi în faptul că nu putrezesc. Se înţelege că şi cinstirea sfântelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. «Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai Cărui ucenici sunt şi cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”».

RUGĂCIUNILE ȘI CINSTIREA SFINȚILOR

350. Simţim noi trebuinţă şi de rugăciunile Sfinţilor ca să fim ascultaţi de Dumnezeu? Nu ajung rugăciunile noastre?

Dumnezeu a lăsat ca sfinţii să se roage pentru noi nu pentru că n-ar auzi rugăciunile noastre, când se fac singure, aşadar nu pentru că El are trebuinţă de ele, ci noi. Pe de o parte rugăciunile noastre se încălzesc când ştim că şi alţii se roagă cu noi şi pentru noi, iar dragostea noastră faţă de ei creşte, ca să răspundă dragostei lor. Rugăciunile unora pentru alţii sunt un semn şi un mijloc de sporire a dragostei, a unirii între mădularele Bisericii. Pe de altă parte noi ne smerim când ne dăm seama că avem trebuinţă şi de rugăciunile altora. Şi e bine să nu fim mândri când ne rugăm socotind că n-avem trebuinţă de nimeni ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, că suntem tot aşa de vrednici să fim ascultaţi de El ca oricare altul, că ne ajung rugăciunile noastre. De aceea spunem că rugăciunile noastre se înalţă prin rugăciunile sfinţilor până la Dumnezeu, pentru că rugăciunea noastră însăşi a devenit mai caldă, mai simţită, mai pătrunzătoare, mai smerită. Această încălzire a noastră se datoreşte şi faptului că puterea şi simţirea cu care se roagă Sfântul pătrunde într-un chip tainic şi în inima noastră, scoţând-o din amorţire.

351. În ce chip se mai arată legătura noastră cu sfinţii?

În aceea că nu numai Sfinţii îşi arată dragostea lor faţă de noi rugându-se pentru noi, ci şi noi ne arătăm dragostea noastră faţă de ei, pe de o parte cerându-le aceste mijlociri, pe de alta, cinstindu-i pentru faptele lor şi pentru desăvârşirea la care au ajuns şi luându-i ca pildă. Dar această cerere de mijlocire şi actele de cinstire sunt amestecate. Când îi cinstim ne şi rugăm lor să mijlocească pentru noi, şi când ne rugăm lor, pentru mijlocire, îi şi cinstim lăudând faptele şi sfinţenia lor. Toată această cinstire se mai numeşte şi închinare.

352. Dar rugăciunea şi închinarea nu se cuvin numai lui Dumnezeu? Nu dăm, aşadar, oamenilor ceva ce se cuvine numai lui Dumnezeu?

Nu. Căci alta e rugăciunea şi închinarea ce se dă lui Dumnezeu. Sfinţilor ne rugăm numai ca să mijlocească la Dumnezeu. Chiar când ne dau şi ei ceva, ne dau prin puterea lui Dumnezeu care e în ei şi potrivit cu voia lui Dumnezeu pe care ei o împlinesc când ne dau acel bun, aşa cum Apostolii au făcut minuni cu puterea şi cu voia lui Dumnezeu. Deci când le cerem Sfinţilor mijlocirea (Fapte 9, 32-42; 20, 9-11; 28, 3-9) sau ajutorul, tot pe Dumnezeu Îl slăvim. Pe Dumnezeu Îl rugăm ca El însuşi să ne dea de la Sine tot ce cerem, ca Acela care este izvorul tuturor bunurilor. Cât priveşte cinstirea sfinţilor, deşi se numeşte uneori şi închinare, ea se deosebeşte de închinarea data lui Dumnezeu. Când vrem să arătăm şi în cuvinte deosebirea, spunem că pe sfinţi îi cinstim (dulie, venerare), iar lui Dumnezeu Îi slujim (latrie, adorare, închinare). Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte oameni care ne-au dat pildă de slujire lui Dumnezeu, şi pentru aceasta  Dumnezeu  i-a  cinstit  şi  stau  aproape  de  Dumnezeu.  Lui  Dumnezeu Îi slujim ca Aceluia ce e Stăpânul atotputernic şi Făcătorul nostru, de la Care avem totul, primim totul şi atârnăm întru totul. O  scriere  de  la  începutul  Bisericii,  Martiriul  Sfântului  Policarp,  spune:  «Noi  ne închinăm lui Hristos pentru că e Fiul lui Dumnezeu; cât despre martirii care sunt ucenicii şi următorii Domnului, le mărturisim iubirea care li se cuvine din pricina cinstei fără seamăn pe care au adus-o Împăratului lor».

353.  Avem  temeiuri  în  Sânta  Scriptură  pentru  aceste  cereri  de  mijlocire  şi  pentru cinstirea sfinţilor?

Da,  avem.  Am  văzut  că însuşi  Sfântul  Apostol  Pavel  cere,  în  nenumărate rânduri, creştinilor să se roage pentru el. Cu atât mai mult vom cere noi sfinţilor astfel de rugăciuni pentru noi. Cât despre cinstire, în Faptele Apostolilor se spune ca temnicerul din Filipi „cerând Lumina, s-a repezit înlăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila” (16, 29). În Vechiul Testament citim că ucenicii proorocilor, în urma unei minuni a lui Elisei, au zis: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei. Şi au venit înaintea lui Elisei şi i s-au plecat până la pământ” (IV Regi 2, 15). Închinarea ce se dă în aceste locuri sfinţilor se datoreşte faptului că puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în ei. Deci tot spre Dumnezeu se înalţă cugetul celui care se închină. Dacă e cu dreptate să li se dea o asemenea cinstire sfinţilor cât sunt pe pământ, cu atât mai mult li se cuvine aceasta după ce, prin moarte, sunt sălăşluiţi în preajma şi în lumina Împăratului tuturor. O spune însuşi Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13, 7). Un temei pentru cinstirea sfinţilor din ceruri e şi cinstirea ce li se dă Îngerilor, asemenea cu care au ajuns sfinţii. „Şi a căzut Iosua cu faţa la pământ şi s-a închinat Lui şi a zis: Stăpâne, ce porunceşti slugii Tale?” (Iosua 5, 14). Iar când părinţii lui Samson au adus o jertfă, „Şi când a început a se înălţa flacăra de la jertfelnic spre cer, îngerul Domnului s-a ridicat cu flacăra de pe jertfelnic. Văzând aceasta, Manoe şi femeia lui au căzut cu faţa la pământ” (Jud. 13, 20).

354. Nu cumva umbrim, prin această cinstire a sfinţilor, slava care se cuvine numai lui Dumnezeu?

Nu. Întâi, pentru că am văzut că ea e cu totul deosebită de slujirea ce o aducem lui Dumnezeu. Apoi, pentru că Însuşi Dumnezeu le-a dat lor cinstire, îmbrăcându-i în slava Sa, şi ne-a poruncit şi nouă să-i cinstim. Deci cinstea ce o dăm sfinţilor trece oarecum tot asupra lui Dumnezeu. „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una, suntem” (Ioan 17, 22). Sau: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapadă” (Luca 10, 16). Sau: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua; şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 40-41). Deci, dacă cinstim pe sfinţi pentru sfinţenia lor, răsplata lor o vom lua. Apoi, sfinţii sunt numiţi de Sfânta Scriptură „prieteni” ai lui Dumnezeu. Aşa numeşte Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli (Ioan 15,

14), aşa e numit Avraam (Iacov 2, 23). Iar Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe Efeseni „Casnici ai lui Durnnezeu” (Efes. 2, 19). Cinstea ce le-o dă Mântuitorul Apostolilor este aşa de mare, că-i va face părtaşi la judecata lumii: „Adevărat zic vouă, că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul Slavei, veţi şedea şi voi pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 28).

355. Avem vreun folos din aceasta cinstire a sfinţilor?

Avem un mare folos. Dacă e de folos pentru creşterea duhovnicească a omului ca el să fie aşa de smerit, încât să socotească pe fiecare semen mai bun decât el (Matei 20, 26)273, cum nu s-ar păgubi el, uitând de această smerenie, dacă ar socoti că sfinţii nu sunt mai buni decât el şi nu trebuie să-i cinstească? Aşa s-au smerit toţi sfinţii cât au trăit pe pământ, plecându-se în faţa celui mai neînsemnat om şi cu siguranţă că cinstea ce le-o aduce nu-i face să uite de această smerenie. Prin întrecere în smerenie şi iubire, unii faţă de alţii, cresc cu duhul toţi membrii Bisericii. Dar cinstind pe sfinţi, noi ţinem în acelaşi timp necontenit în faţa ochilor noştri pilda vieţii lor, care ne ajută să ne îmbunătăţim mereu viaţa noastră.

356. Pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, o cinstim la fel ca pe sfinţi?

 Nu. Pe Maica Domnului o cinstim mai mult decât pe toţi sfinţii şi îngerii. Dar, totuşi, nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numeşte prea-cinstire (supravenerare). Ei i se cuvine aceasta prea-cinstire, pentru că e Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, ca ceilalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (Axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemanare decât serafimii». Ca e mai presus de sfinţi şi de îngeri se arată de acolo că şi îngerii şi oamenii i se închina. Aşa i s-a închinat îngerul Gavriil la Buna Vestire (Luca 1, 28-29). La fel i s-a închinat Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul (Luca 1, 40-43). Însăşi Sfânta Fecioară spune despre sine ca o vor ferici toate neamurile, aşadar şi sfinţii care se înalţă din neamuri: „Ca iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Ce puternic” (Luca 1, 48-49).