359.
Dar temeiurile cinstirii icoanelor care sunt? Şi care este înţelesul cinstirii
lor?
Sfânta
Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute
(Ies. 20,
4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin această opreşte numai
închinarea întemeiată pe socotinţă că chiar aceste chipuri sunt cinstite ca
dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte, însă, cinstirea unor
semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu
rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul la Dumnezeu sau la
Sfântul cel închipuit prin ele. Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi
ştergare purtate de Apostolul Pavel. În Vechiul Testament ni se spune despre
doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului, sau brodaţi în perdeaua
din faţa chivotului sau în covoarele din locaşul sfânt (Ies. 25, 18-22; 26, 32
etc.). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ies. 30, 1,
7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de
cuvânt, aşa ne folosim de icoană ca să ne ridicăm la cele mai presus de icoana.
Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate,
aşa vrea ca şi văzul nostru să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin
amândouă aceste simţuri superioare să se scurgă în suflet gânduri curate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu