Este începutul Postului Mare şi avem încredinţarea că această perioadă
va aduce multă limpezime gândurilor noastre. Avem nevoie de rugăciune,
de penitenţă, dar, înainte de toate suntem datori să nu îngropăm
talantul, lenevindu-ne, ci să lucrăm la înmulţirea lui.
Predarea religiei nu este un capriciu, nu este un moft, nici vreo
reminiscenţă a trecutului, ci o necesitate. Înainte de a decide de ce
parte să ne poziţionăm, s-ar cuveni să ne gândim profund la ceea ce
dorim pentru copiii noştri. Eliminarea religiei din şcoli, în ţările
unde acest lucru s-a petrecut, a avut, oare, efecte benefice, sau,
dimpotrivă a creat un gol imens, lipsindu-i pe copii chiar şi de cele
mai elementare elemente de moralitate? Priviţi programele de ştiri şi vă
veţi da singuri răspunsul.
Cuvântul nostru vine să atragă atenția asupra unei dintre cele mai
grele și mai greu de gestionat probleme cu care se confruntă Ortodoxia
românească. Dacă în trecut provocările la adresa Bisericii veneau pe
fondul unei prigoane generalizate împotriva oricărui oponent al
regimului la putere, astăzi situația este mult mai complexă și mult mai
dificil de înțeles. Nimeni nu se îndoiește de faptul că libertatea de
exprimare a propriilor convingeri (indiferent de natura lor) este un
drept fundamental al fiecărui om. Ceea ce se ia în calcul este faptul că
libertatea de exprimare nu duce sau nu ar trebui să ducă la un vacarm
anarhic în care fiecare își spune răspicat părerea însă nimeni nu este
dispus să-l ia în seamă.
De la libertatea de exprimare s-a pornit și în campania furibundă
împotriva orei de religie. Nu știu ce motive personale să-l fi
determinat pe profesorul Emil Moise să adopte o astfel de atitudine,
însă consecvența cu care își susține opinia trebuie să ne dea de gândit.
Contextul socio-cultural european indică în mod evident faptul că
majoritatea oamenilor au tendința de a înțelege doar superficial
elementul religios, nedorind să pătrundă în profunzimile acestuia. Este
interesant însă faptul că această tendință nu vine din interiorul
ființei noastre, ci este determinată, mai degrabă, de modele culturale
și de un anumit fel de a înțelege dinamica societății contemporane.
Nicio altă societate nu a fost mai refractară la absolut orice, precum
cea de astăzi. Nimic nu mai este acceptat, nimic nu mai este respectat,
nimic nu mai este crezut.
Paradoxal, o abordare atât de critică a realității a produs o reacție
adversă cât se poate de vizibilă astăzi în societate. Se vorbește despre
numărul tot mai mare al cetățenilor europeni ce aleg să se convertească
la Islam, dar se cuvine, la fel de bine, să vorbim și despre numărul
tot mai mare de occidentali ce aleg să se boteze în credința ortodoxă.
De ce? Pentru că sufletul omului, credinţa sădită în inima lui nu pot fi
neutre, ci mărturisitoare, arzătoare. În faţa Adevărului – Persoană nu
poţi da înapoi, nu poţi să nu-l recunoşti. Într-adevăr, asumarea
credinţei nu este uşoară, mai ales pentru omul contemporan, predispus
mai degrabă spre superficialitate, decât spre profunzimile trăirii
religioase. Atunci când se trece însă de bariera superficialului,
descoperim că tot ceea ce ne părea până atunci urgent, de maximă
importanţă, devine nesemnificativ şi, de multe ori, demn de dispreţ.
Ar fi multe de spus despre religiozitatea societăţii contemporane, însă
nu acesta este scopul epistolei noastre, ci apărarea dreptului copiilor
noştri de a studia religia în şcoală, într-un cadru legislativ şi
metodologic firesc. În spatele aparentei mulţumiri, a dezinvolturii, a
nonşalanţei toţii cei ce militează pentru eliminarea acestei discipline
din trunchiul comun şi trecerea în categoria materiilor opţionale, se
ascunde un gol imens, multă nemulţumire şi multă nesiguranţă. Lupta pe
care o duc este, de fapt, o luptă cu ei înşişi, cu propria neputinţă de a
accepta că viaţa poate avea şi alte dimensiuni, mult mai profunde decât
cele determinate de instincte. Lupta lor nu este lupta cu religia ca
materie, ci cu credinţa ca element definitoriu atât al persoanei, cât şi
al societăţii. De aici şi toate argumentele legislative pe care le
aduc, nu atât pentru a demonstra că materia religie este
neconstituţional introdusă în trunchiul comun, ci pentru a elimina orice
implicare a factorului religios în viaţa societăţii. De aceea,
studierea religiei în şcoli devine pentru domniile lor periculoase. Nu
trebuie să uităm că una dintre acuzele ce se aduc acestei materii este
aceea că ea nu se rezumă doar la transmiterea de cunoştinţe, ci că
formează convingeri sau, simplu spus, că încreştinează. Soluţia unei
predări neutre este, în fapt, o ironie la adresa credinţei înseşi. Nu-i
poţi preda elevului, fie că este în clasa zero, fie în clasa a opta,
informaţii despre toate religiile fără a risca să-i provoci o imensă
confuzie. Abia în liceu, când spiritul critic şi autonomia gândirii
tinerilor începe să se manifeste constant, poate fi abordată problema
pluralităţii religiilor. Fără o abordare prudentă, însă, nu vom putea
obţine rezultatul dorit. Sunt multe ţările europene care au încercat
predarea neutră a religiei, optând exclusiv pe transmiterea de
cunoştinţe. A fost numită generic „predare a-confesională” şi a fost
socotită multă vreme un succes, numai că, în ultima vreme cererile unei
predări confesionalizate sunt mai numeroase decât s-ar fi putut aştepta
cineva. Simpla informaţie cu conţinut religios nu a stârnit nicidecum
interesul, după cum nici orele de etică, oferite elevilor declaraţi atei
nu au avut un mai mare succes.
În ţara noastră, disputa în jurul legitimităţii predării religiei în
şcoală a luat amploare abia în ultimii ani. Din păcate, tiparul
conflictului nu diferă în vreun fel faţă de cel urmat în spaţiul
occidental. Mai întâi, prin intermediul legislaţiei, s-a obţinut
studierea opţională a religiei, chiar dacă ea rămâne în trunchiul comun.
Ceea ce ne frapează este însă un lucru: această situaţie era valabilă
şi înainte. Cei care nu doreau, din motive personale, să nu studieze
această disciplină o puteau face, prin depunerea unei cereri la
conducerea şcolii. Astăzi lucrurile sunt schimbate într-un mod absurd:
cererea trebuie depusă nu de cei ce nu doresc să studieze religia, ci
tocmai de cei ce doresc. Acţiunea este inexplicabilă logic, câtă vreme
majoritatea este tratată ca minoritate. Pornind de la datele statistice
cele mai pesimiste, numărul celor ce se declară persoane religioase şi
doresc să studieze această disciplină este mult mai mare decât al acelor
ce optează pentru calea opusă.
S-a spus de foarte multe ori că reintroducerea religiei în şcoli, după
anii ’90, a fost un câştig şi un gest de reparaţie morală pentru toate
perioada de îndoctrinare comunist-ateistă. S-ar cuveni să insistăm însă
asupra unui alt aspect: studierea religiei în şcoli este o necesitate. Copiii
au nevoie de repere morale, de modele, de călăuzire, iar prin
intermediul acestei materii li se poate facilita accesul la toate aceste
trei elemente absolut necesare pentru formarea lor. Predarea
responsabilă a religiei nu prejudiciază nici libertatea de opinie şi de
exprimare, nici nu jigneşte pe cei ce se declară a-religioşi sau atei.
Aşa numitul pericol al „îndoctrinării” sau „îndobitocirii”, cum
iresponsabil afirmă unii, nu există decât în mintea celor preocupaţi mai
mult de justificarea propriilor idei preconcepute şi mai puţin de
formarea copiilor lor. Nu poţi declara ateu un copil de şase ani şi este
la fel de crud şi de iresponsabil să-i spui că Biserica este un loc în
care se adună oamenii lipsiţi de cultură şi de inteligenţă,
spunându-li-se poveşti fără vreun sâmbure de adevăr. La polul opus, este
la fel de iresponsabil să abordezi învăţătura de credinţă în manieră
rigidă, ameninţându-i pe elevi cu flăcările iadului. Religia trebuie
abordată cu responsabilitate, nu neutru, ci implicat, întrucât este una
dintre puţinele materii, dacă nu singura, care poate forma deprinderi
morale, poate contura personalităţi. Un om religios nu este neapărat
unul limitat, lipsit de spirit critic, incapabil să se adapteze la nou,
dimpotrivă. Sunt mulţi oamenii de ştiinţă care îşi afirmă credinţa, fără
a considera că aceasta contravine cercetărilor lor.
Este dreptul copilului de a primi o bună educaţie şi este
responsabilitatea părinţilor de a se strădui să ofere copiilor lor tot
ceea ce este mai bun în acest sens. Presupunând că părinţii nu
doresc să le ofere copiilor şi educaţie religioasă, ce pot oferi în
locul acesteia: educaţie etică, civică, sexuală, elemente de drept?
Toate acestea pot fi utile, însă nu trebuie să uităm că acestea, prin
natura lor, sunt supuse relativităţii şi evoluţiei sociopolitice. Cu
alte cuvinte, nu pot oferi stabilitate. Nu-i poţi vorbi elevului despre
legitimitatea sau ilegitimitatea unui sistem politic sau social, câtă
vreme acestea se pot rapid schimba, transformându-se din bune în rele şi
invers. Să ne gândim, de asemenea, la soluţia studierii eticii în
şcolii. Ce anume s-ar putea studia: istoria eticii, etica aristotelică,
etica lui Spinoza, noile tendinţe ale şcolii americane de etică, de ce
nu, bioetica? Cei care sunt tentaţi să susţină această soluţie nu
trebuie să uite că la ora actuală nu putem vorbi, cel puţin la nivel
european, despre un cod etic sau despre principii etice comun acceptate.
Să nu furi, să-ţi respecţi părinţii şi societatea în care trăieşti, să
ai grijă de mediul înconjurător, toate acestea sunt principii cu
profunde rădăcini creştine şi de ce oare irosim timpul căutând să
demonstrăm că ele nu au nimic de-a face cu elementul religios, câtă
vreme putem crea ceva cu adevărat folositor. Nu trebuie uitate nici
orele de educaţie sexuală. Subiectul este unul tabu în societatea
românească şi nu trebuie să scăpăm din vedere acest lucru. Până a ajunge
la o aşa zisă emancipare din această perspectivă, trebuie să ne gândim
la consecinţele imediate ale unui asemenea tip de educaţie. Un elev din
ciclul primar va primi mirat şi circumspect astfel de informaţii, cel
din ciclul gimnazial, marcat inevitabil de pubertate, va căuta să
experimenteze cu orice preţ, iar liceanul va ajunge la dezvoltarea unei
sexualităţi precoce pe care, mai târziu, o va regreta. Consecinţele:
degradarea ideii de familie, creşterea numărului avorturilor,
libertinajul şi lista poate continua.
Acesta să fie oare spectrul societăţii pe care dorim să o construim? În
faţa unor astfel de provocări nu putem rămâne impasibili. Primul pas
este acela de a semna cererii de studiere a religiei pentru copiii
noştri şi de a-i îndemna şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. În al
doilea rând, constituirea părinţilor şi profesorilor de religie în
asociaţii care să apere această disciplină reprezintă un punct bun de
plecare în conturarea unui program educaţional religios viabil şi
actual. Mai mult decât atât, profesorii de religie, ca de
altfel toţi profesorii, au nevoie de sprijinul părinţilor şi tuturor
celor ce doresc să se implice real în proiectul educaţional românesc. Nu
putem transfera întreaga responsabilitate profesorilor de religie, fără
a ne implica personal. Suportul nostru îi va determina, cu siguranţă,
să-şi continue şi să-şi perfecţioneze munca, iar rezultatele nu vor
întârzia să apară.
Predarea religiei nu este un capriciu, nu este un moft, nici
vreo reminiscenţă a trecutului, ci o necesitate. Înainte de a decide de
ce parte să ne poziţionăm, s-ar cuveni să ne gândim profund la ceea ce
dorim pentru copiii noştri. Eliminarea religiei din şcoli, în ţările
unde acest lucru s-a petrecut, a avut, oare, efecte benefice, sau,
dimpotrivă a creat un gol imens, lipsindu-i pe copii chiar şi de cele
mai elementare elemente de moralitate? Priviţi programele de ştiri şi vă
veţi da singuri răspunsul.
Este începutul Postului Mare şi avem încredinţarea că această perioadă va aduce multă limpezime gândurilor noastre. Avem
nevoie de rugăciune, de penitenţă, dar, înainte de toate suntem datori
să nu îngropăm talantul, lenevindu-ne, ci să lucrăm la înmulţirea lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu