ORA DE RELIGIE. “Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o AMPUTARE pentru copiii acestui neam”

• Ziarul Lumina:

Augustin Paunoiu: Ora de religie, încotro?

Sunt unii, scria Simion Mehedinţi în prefaţa cărţii „Poţi fi om deplin fără să fii creştin?“ apărută în 1923, care au cerut eliminarea educaţiei religioase din şcoală, fără să ia în seamă că rolul precumpănitor al marilor popoare în istoria modernă s-a sprijinit mai ales pe temeiul religios al vieţii lor.Din conştiinţa creştinilor anglo-saxoni a izvorât marea revoluţie engleză care a dăruit Europei cel dintâi model de stat constituţional. Sub Cromwell s-a hotărât cine va avea întâietate între popoare: care neam va întemeia cel mai mare imperiu colonial şi care limbă europeană va ajunge mai răspândită pe faţa pământului. Mai târziu, adaugă profesorul Mehedinţi, când şi-au făcut şi francezii socoteala istorică a vieţii lor, în marea revoluţie de la 1789, punctul de plecare n-a mai fost religia, ci filosofia, Contractul social, Drepturile omului şi alte idei de un interes prea relativ (care au sporit scepticismul şi au zguduit mereu statul, secând puterea de viaţă a marelui popor francez).
În sfârşit, în vremurile noastre, îşi continuă ilustrul pedagog pledoaria sa, revoluţia rusească, lipsită nu numai de religie, ci şi de filozofie, a dus o vastă împărăţie la fărâmare, anarhie şi nihilism, cum duc toate mişcările pornite dintr-o concepţie pur materialistă a vieţii. Întorcându-se către români, Simion Mehedinţi se întreabă retoric: mai păstrează acest popor simţul pentru cele eterne? Sau în loc de a-şi mai face socoteli cu veşnicia şi a-şi măsura preţul vieţii în raport cu înalta concepţie a datoriei ,va luneca şi el în scepticism şi vulgaritate?
Creştinismul a ridicat mereu pe om peste nivelul totdeauna şovăitor al judecăţilor legate de relativitatea intereselor trecătoare, fiindcă el nu este o confesiune oarecare, ci e formula etică cea mai deplină în toată dezvoltarea omenirii de până astăzi şi cea mai sigură temelie pentru progresul individual şi naţional.

„Încredinţat că timpul de faţă are o însemnătate unică în toată desfăşurarea vieţii poporului român, ştiind că toată semănătura de la Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau niciodată şi că viaţa modernă fără populaţie deasă este cu neputinţă, iar sporul demografic şi economic este imposibil dacă sufletul nu este sănătos, adică omul nu are ochii spre idealul care licăreşte în zarea eternităţii, mi-am dat seama că poporul român trebuie îndrumat mai mult ca orişicând spre o educaţie religioasă. Aceasta este numaidecât necesar pentru igiena lui morală şi e o condiţie indispensabilă pentru progresul statului“.

Acestea erau ideile care animau mintea şi inima marelui pedagog român.
Există şi azi intelectuali care gândesc asemenea lui Simion Mehedinţi, dar care nu sunt ascultaţi sau, poate, nu sunt aşa de curajoşi în a spune ce cred. Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o amputare pentru beneficiarii ei, copiii acestui neam.
Familia, şcoala sunt cele care investesc în ei. Să fie exclusă Biserica? Pe ce considerente? Ce feedback vom avea de la nişte copii pentru care Hristos şi învăţătura Lui nu înseamnă nimic, fiindcă nici nu au auzit de ele? Vrem să creştem amorali şi indiferenţi sau oameni morali, pentru care valorile creştine sunt adevărate repere? Ceea ce comunismul a ajuns să impună cu sila, distrugând vieţi şi vrând parcă să închidă cerul pentru generaţiile „omului nou“, se face acum, sub ochii noştri, cu un duh care, în esenţă, vrea acelaşi lucru.
Nu cred că e necesar să ne întoarcem la perioada când Biserica era interzisă, iar învăţământul religios de stat era sugrumat de comunişti. Au fost de ajuns 50 de ani. O vedem bine. Nici acum nu ne-am revenit încă.

„O personalitate fără repere este sortită eşecului“

Şcoala de astăzi face multă instrucţie, peste 90%, şi foarte puţină educaţie. Dintre disciplinele care fac educaţie, religia este principala, apoi dirigenţia, deşi, să o recunoaştem, în locul ei de multe ori se fac discipline din curriculum de bază, şi cam atât. Despre necesitatea unei educaţii religioase în şcoală, despre scopul educaţiei şi lipsurile şcolii româneşti am vorbit cu profesorul de psihologie Florin Micu.
[…] Care ar fi deci finalitatea edu­caţiei?
În chiar Legea educaţiei din Ro­mânia scrie aşa: „Şcoala trebuie să formeze o personalitate au­tonomă şi creativă“. Or, dacă ne uităm la absolvenţi, numai pe­r­sonalităţi autonome şi crea­ti­ve nu sunt. Autonomia se re­fe­­ră aici la capacitatea de a a­le­ge şi de a fi pe propriile picioa­re, de a avea un echilibru sufle­tesc, o armonie între toate di­men­siunile personalităţii. E foar­te important acest concept de dimensiune a personalităţii. A­mericanii prin anii 2000 şi-au pus problema unei individuali­zări a instruirii şi a educaţiei în con­textul noilor provocări teh­no­logice, culturale şi sociale. Aşa a luat naştere teoria inteli­gen­ţelor multiple a lui Howard Gardner. El şi-a dat seama că în procesul educaţiei e nevoie de diferenţiere, de capacitatea de individualizare şi diferen­ţie­re a educaţiei. Ce vrea să spu­nă Gardner? Că în şcoală trebuie să ne adaptăm la nivelul per­sonalităţii fiecăruia, nu el, co­pilul, să se adapteze la un anumit conţinut, la un volum de informaţii.
Cum stă România la capito­lul educaţie?
Noi, românii, stăm extrem de deficitar cu două elemente: cu formarea personalităţii din per­spectiva educaţiei, a for­mă­rii personalităţii ca întreg, format din educaţia morală, sufle­teas­că, educaţie bazată pe un pattern cultural şi normativ spe­cific societăţii în ansamblul ei dat şi a individului purtător de valori. În România, şcoala nu-l învaţă pe elev să respecte re­gulile, normele. Pe de altă par­te, nu vi se pare ciudat că ştim foarte multe din ce anume sun­tem făcuţi, biologia, geneti­ca ne dau foarte multe infor­ma­ţii, dar ştim foarte puţin cine sun­tem? Avem probleme cu for­ma­rea identităţii ca persona­lităţi atât în şcoală, cât şi în familie.
Or, e interesant că doar edu­ca­ţia religioasă creează acea for­mă de împlinire spirituală. Şcoa­la poate şi trebuie să de­vi­nă un model al unei naşteri spi­ri­tuale. E adevărat, e nevoie de mul­tă implicare. Mă gândesc, de la cercetarea ştiinţifică pentru domeniul educaţiei până la in­stituţii care să susţină pro­iec­te bazate pe o naştere spiri­tu­­ală a personalităţii. Vedem cum omul modern este gol pe di­năuntru. El a rupt legătura cu tradiţia. Îmi place să spun, de­şi este un adevăr la care n-aş fi vrut să ajungem, că identita­tea unei generaţii se termină oda­tă cu acea generaţie. De ce? Pen­tru că a rupt legătura cu tra­diţia. Nu mai există conti­nu­i­tate, o permanentizare valo­ri­­că. Sistemele de valori atât in­dividuale, cât şi sociale sau co­munitare sunt într-o bulversare totală.
Ne-am înecat într-o „refor­mă“ fără sfârşit…
Da, suntem într-o reconfigu­ra­re permanentă. Deşi vorbim de un model al creaţiei divine, ob­serv astăzi că legea care do­mi­nă este cea a hazardului. Ştiţi ce înseamnă asta, cuvântul hazard, la origine? Înseam­nă joc de zaruri. Adică suntem la latitudinea unui destin, a u­nei relativităţi maxime. O per­so­­nalitate formată fără repere, mo­rale, religioase, sociale, este sor­tită eşecului, neadaptării, bul­versării pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, nu. Pe ter­men scurt, energia psihică, an­turajul, modul de abordare a pro­blemelor imediate acoperă a­ceastă carenţă. Uitaţi-vă cât de repede şi uşor se consumă in­formaţia în mass-media unde sen­zaţionalul face furori. Dar ea nu are consistenţă, nu e de du­rată. Asta înseamnă că mo­de­­lul respectiv este nociv.
Se va accentua în şcoală în­ţe­­legerea valorilor spiritu­al­e?
Nu, din păcate. Pentru că nu va mai avea cine. Spuneam mai de­vreme că odată cu elimi­na­rea educaţiei religioase sau în lip­sa educaţiei spirituale, cea în care lucrează Duhul Sfânt, Dum­nezeu, sfinţii şi comunita­tea întreagă, apar şi secolul XX este un exemplu mai mult de­cât grăitor, ideologiile.
Practic, ceea ce se întâmplă a­cum se petrecea înaintea celor do­uă războaie mondiale. Ele au a­vut la bază dezvoltarea, pro­iec­tarea unor ideologii. Acolo un­de nu există valoare spiri­tu­a­­lă autentică, se naşte o ideologie. Astăzi putem vorbi despre un sectarism ideologic, de un mo­zaic ideologic. Foarte multe for­me de ideologizare avem. In­clud aici partea de marketing, de piaţă. Mă gândesc la consu­mis­mul imediat sau cel simbo­lic.
Spuneam că educaţia spiri­tu­­ală formează personalitatea, iar fiecare tânăr, practic, este un purtător al valorilor spiritu­a­le pentru toată viaţa. Dacă nu le formezi de la o vârstă fra­ge­dă, s-ar putea mai târziu, şi nu vreau să intru aici în formele de explicare psihologică, să fie prea târziu. Adică să nu mai ai ca­pacitatea să asimilezi anu­mi­­te informaţii într-o relevanţă a­decvată. Le poţi lua doar ca pe niş­te informaţii, dar nu mai absorbi ca un burete, nu-ţi mai cre­ezi nevoia de spiritualitate. E doar informaţie. E un lucru foar­te sensibil aici. Dacă nu sun­tem capabili să-l înţelegem, ră­mânem prizonierii unor ideo­lo­gii, unor mesaje pervertite, ca­re aparent sunt foarte ispititoare, dar în străfundurile lor sunt nocive.
Ce rol are tradiţia în educa­ţie?
Cred că tradiţia şi inovaţia sau creativitatea sunt laturi ale uneia şi aceleiaşi personali­tăţi. Nu poţi să mergi numai pe tra­diţie, nici numai pe inovaţie, pe tehnologizare. Pentru că a­ceas­­ta este un tip de educaţie ba­­zat pe mijloc, nu pe scop. Şi şcoa­­la în întregul ei proiec­tea­ză un curriculum bazat mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică de­cât pe cunoaşterea personali­tă­ţii.
Or, ce ne spunea Socrate? Cu­noaşte-te pe tine însuţi! Foar­te puţini sunt cei care fac a­ceastă educaţie, deşi nevoia e­xis­tă. Elevii nu au către cine să se îndrepte. Mai sunt psihologi în şcoală, preoţi dispuşi să co­mu­­nice. Există, dar nu acoperă ne­voia. Sunt mulţi care au a­ceas­tă nevoie, dar nu ştiu să şi-o exprime, să şi-o satisfacă. Ce­ea ce nu este un lucru normal.
Cum credeţi că poate sprijini in­telectualitatea româneas­că misiunea Bisericii în so­cie­­ta­te?
Da. Aceasta este o problemă in­teresantă pe care Biserica ca in­stituţie ar trebui să o ia în con­siderare. Am predat filozo­fie câţiva ani şi una din temele dragi mie este cea referitoare la Ru­gul Aprins de la Mănăstirea An­tim. Cunoscându-l şi pe ar­hi­­­mandritul Paulin Lecca, dar ci­tind şi cartea părintelui An­drei Scrima despre Rugul A­prins, am dezbătut această te­mă împreună cu elevii de clasa a XII-a. Problema a fost pusă nu de mine, ci de elevi. De ce nu e­xistă o colaborare mai strânsă în­tre intelectuali şi Biserică? În mod natural omul este legat de Dum­nezeu, or, prin cunoaştere re­alizată prin şcoală, elevul va de­veni partenerul unui model e­xistenţial absolut. Este o „in­ves­­tiţie“ în ceea ce am numit naş­terea spirituală prin insti­tu­ţia educaţională.
Elevii şi-au dat seama că mari personalităţi ale culturii ro­­mâne, Vasile Voiculescu, San­du Tudor, Alexandru Miro­nes­cu, con­stituiau un grup cu un tip de cu­noaştere spirituală, dar şi şti­in­ţifică. Este nevoie de o relaţie şi o comunicare mai strân­să în­tre intelectuali şi Biseri­că.
Care ar fi minusul cel mai ma­re al şcolii româneşti?
Şcoala are un mare handicap. Handicap ca limită, ca lip­să. Nu se apleacă către cunoaş­te­rea per­sonalităţii elevului. Pro­fe­so­rii nu-şi cunosc elevii, nu se a­pli­că asupra nevoilor lor, calită­ţi­lor, defectelor sau a si­tuaţiilor prin care trec. Îi ce­rem elevului in­formaţia înapoi, dar nu-l în­tre­băm niciodată cine este cu a­de­vă­rat, deşi el ar vrea să răs­pun­dă cine este. E­xis­tă în psihologie o metodă ca­re se cheamă CSE (Cine sunt eu?). La studenţi, ani întregi le dau la începutul întâl­ni­rii noas­tre acest test. Pe o foa­ie A4 răs­punzi la întrebarea „ci­ne sunt eu?“, cel în cauză. Ştiţi ce greu e să dea un răspuns? Pen­­tru că studentul trebuie să facă o descriere, să verbalizeze, să con­ştientizeze cu adevărat ci­ne es­te. Există într-adevăr şi o me­­todologie de evaluare, adică poţi face un profil psihologic în func­ţie de tipul de răspuns. Poa­te fi vorba de eu material, eu spi­ri­tual, eu profesional, eu identitar ş.a.m.d.
E nevoie foarte mare de cu­noaş­tere de sine, dar ea trebuie să fie sprijinită. Tinerii nu ştiu la ce porţi să bată. Unii bat la por­­ţile cele bune. Dar sunt mulţi care bat la alte porţi şi ca­re din nişte copii foarte buni o pot lua pe căi greşite. Şi e pă­cat. E vor­ba de consum de alcool, de dro­guri. De unde toate as­­tea? Pentru că nivelul de stres este aşa de mare, vorbeam de 10 ore pe zi, încât e ne­voie de re­fulare, de o des­căr­ca­re, de o re­laxare-odih­nă. Or, ti­ne­rii, ca să compenseze, merg în­tr-o dis­co­­tecă, unde muzica e a­tât de ta­re, decibelii sunt atât de înalţi, încât pe ei nu-i intere­sea­­ză. Intră în hipnoză colecti­vă. Vor să evadeze într-o altă lu­me şi nu conştienti­zează cât de mult rău le fac distracţiile ne­po­tri­vite. La cabinetul de psi­ho­lo­gie veneau tineri care-mi spu­neau că lunea şi mar­ţea sunt foarte obosiţi după o sâm­bă­tă şi o duminică când se du­ceau la dis­cotecă sau în club. De ce? Ni­ve­lul de atenţie, ni­ve­lul de me­mo­rie, cel de procesa­re al infor­ma­ţiei erau vizate în mod critic. Chiar dacă devenise o obiş­nu­in­ţă pentru ei şi nu se resimţea ime­diat, pe termen lung, am­pren­­ta negativă îşi va vă­di prezenţa.

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/12/07/ora-de-religie-educatie-fara-religie-in-scoala-inseamna-o-amputare-pentru-copiii-acestui-neam/