Fiindcă de foarte
multe ori criticile aduse credinței ortodoxe în particular și
credințelor religioase în general, se încadrează în anumite tipare
comune, considerăm că este oportună clarificarea unora din acestea, cel
puțin la nivelul unei direcții de răspuns. Unele din punctele de mai jos
necesită și vor primi o tratare mai detaliată cu alte ocazii.
1. Oamenii cred doar fiindcă le e frică de Iad sau de moarte
Celebrul om de știință
Stephen Hawking a declarat recent că “Nu există Dumnezeu, iar Raiul
este un basm pentru cei care se tem de moarte.” O afirmație teribilistă
din partea unui om, fără îndoială, cu rezultate științifice remarcabile.
A spune despre oameni că își dedică viața unui crez care implică
eforturi constante de îmbunătățire personală “doar fiindcă le este frică
de moarte” este pur și simplu o simplificare grosolană și fără putință
de fundamentare. Închisorile comuniste sunt martorele prin excelență ale
contrariului.
O astfel de
preconcepție greșește de asemeni prin neînțelegerea conținutului
credinței religioase. Neînțelegere care cel mai adesea se bazează pe o
evaluare de la distanță, din surse nereprezentative, din exemple
negative anume alese pentru a confirma o idee preconcepută.
Pentru omul care,
însă, cunoaște în detaliu conținutul credinței ortodoxe, cu toate
aspectele sale legate de Dumnezeu, creație, viață, dragoste și relațiile
între persoane, virtutea, lupta cu patimile, și toate celelalte, omul
acela va înțelege de ce o astfel de idee preconceptă nu are nicio
legătură cu realitatea credinței.
2. Oamenii cred doar fiindcă s-au născut într-o țară ortodoxă
În multe părți ale
lumii, apartenența majorității locuitorilor unei regiuni la o anumită
credință religioasă crează cadrul pentru alegerea, cumva implicită, a
acelei credințe. Dar procesul acesta nu este nicidecum mecanic. Chiar
dacă în România majoritatea populației se declară a fi creștin-ortodoxă,
există suficient de multe cazuri de convertiri religioase la alte
confesiuni creștine sau chiar alte religii. Oamenii sunt liberi.
Un fenomen larg
răspândit este acela al nepracticării religiei declarate. Ceea ce
înseamnă că cei care practică activ participarea la cultul-ortodox o fac
dintr-o alegere conștientă. Oamenii cântăresc, la nivelul lor și după
putință, învățăturile și aleg să le urmeze sau nu.
Factorul cultural în
alegerea credinței este important dar nu hotărâtor. Altfel, copiii de
ingineri ar fi toți ingineri, copiii din părinți săraci ar fi săraci,
copiii părinților alcoolici ar fi toți alcooli. Ceea ce nu se întâmplă.
3. Biblia este o listă de porunci morale care trebuiesc respectate orbește
Biblia este o colecție
de cărți. Fiecare cu un caracter și conținut aparte. Chiar dacă ele
formează un tot scripturistic, în sensul că urmează istoria mântuirii de
la facerea lumii până la sfârșitul lumii, scrierile urmează un traseu
și nu au toate un statul egal. De aceea, spre exemplu, preceptele
Vechiului Testament nu mai au validitatea pe care au avut-o la momentul
și contextul la care au fost expuse.
Un aspect deosebit de
important, deseori ignorat, este acela că, de exemplu, poruncile Legii
Vechi nu au fost date de la începutul omenirii. Ceea ce înseamnă că
starea în care au ajuns oamenii mii de ani după crearea primilor oameni,
a necesitat un set de reguli care să îi prevină pe aceștia de la a se
pierde în obiceiurile popoarelor care îi înconjurau.
Chiar dacă legile
respective par inacceptabile după standardele moderne (și chiar cele ale
Noului Testament), ele trebuie înțelese și judecate potrivit nivelului
omenirii de atunci. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, ne putem
gândi că într-o școală de înaltă clasă regulamentul nu va conține
interdicțiile și măsurile prezente într-o școală de corecție fiindcă pur
și simplu nivelul elevilor este diferit. O școală de corecție va limita
mult mai mult libertățile celor prezenți acolo, dar în același timp se
așteaptă la comportamente și ieșiri mult mai violente, poate de
neconceput pentru nivelul unei școli de înalt nivel.
4. Biblia a fost scrisă acum 2000 de ani
Un semn de ignoranță,
dar adeseori întâlnit. Biblia, cum am spus, este o colecție de cărți
care au fost scrise de-a lungul multor sute de ani, începând cu
scrierile lui Moise, și terminând cu scrierile apostolilor.
5. Nu există dovezi pentru minuni sau existența lui Dumnezeu
Acest punct necesită o
discuție amănunțită, dar pe scurt neînțelegerea privește aici noțiunea
de dovadă. Dacă, spre exemplu, cineva are o experiență personală, o
viziune, o minune, ceva neobișbuit, nu are posibilitatea de a oferi
altor persoane alte dovezi decât propria mărturie.
Și în nenumărate
cazuri, mărturia noastră este suficientă și relațiile dintre noi
funcționează în baza acestor mărturii personale. Dacă spunem cuiva că am
văzut o căprioară în pădure, lucru rar dar nu neobișnuit, ne va crede,
deși nu am făcut nicio fotografie.
Minunile sunt prin
definiție încălcarea legilor firești. Deci, spre deosebire de
experimentele științifice, care se bazează tocmai pe regularitățile
observate în natură, minunile, încălcarea legilor naturii, nu pot fi
reproduse la comandă. Ele presupun și necesită implicarea agentului care
a orânduit legile naturii și le poate încălca.
Nu există nicio
contradicție logică în existența creatorului și încălcarea legilor
naturii. Metafizic lucrul acesta este posibil. Invocarea, de exemplu, a
imposibilității încălcării legilor fizicii (cum ar fi conservarea
energiei) reprezintă o neînțelegere a acestor legi care, de fapt, sunt
postulate a căror validitate a fost observată experimental într-o
multitudine de cazuri. Dar în niciun caz nu a fost exclusă posibilitatea
cazurilor în care energia să nu se conserve. Deci posibilitatea
minunilor nu poate fi în niciun caz exclusă a priori.
Trebuie spus însă că
prima care manifestă scepticism față raportările unor minuni este însăși
Biserica. Zelul unor credincioși fără sau cu puțin discernământ, poate
vedea minuni acolo unde lucrurile sunt perfect explicabile prin ordinea
firească a lucrurilor, sau pot exagera nejustificat dimensiunea și
natura unor fenomene. Discernământul este prin excelență virtutea care
este capabilă să facă diferența între minunile reale și cele false, și
Biserica are o bogată literatură și istorie în tratarea acestor lucruri.
De exemplu, Patericul, o colecție de apoftegme din viața călugărilor
din pustia Egiptului, pun un deosebit accept pe cazurile în care diverși
călugări sau simpli credincioși fără experiență s-au înșelat în diverse
privințe.
6. Sărbătorile creștine sunt împrumutate de la păgâni
În multe cazuri din
naivitate, iar în altele din inerția unui anumit tip de metodă istorică,
se presupune că evenimentele anterioare le cauzează și determină pe
cele ulterioare. Acest tip de eroare logică, cunoscută și ca “post hoc
ergo propter hoc” (după asta, deci din cauza asta) neagă cumva
posibilitatea inovației, o unei practici independente totuși de altele,
asemănătoare cumva, dar totuși destul de diferite.
Astfel faptul că o
săbătoare creștină este ținută în aceiași zi calendaristică sau într-o
perioadă apropiată cu o sărbătoare a altei religii, anterioară
creștinismului, nu înseamnă că ea a fost împrumutată din acea religie.
Sărbătorile creștine au rațiunea și conținutul lor specific și foarte
bine determinat.
7. Biserica interzice oamenilor să facă un lucru sau altul
O credință religioasă
presupune și implică un angajament personal. O credință religiosă
conține un sistem de valori care conturează un scop al existenței și
vieții noastre. Sistemul etic pe care îl adoptăm odată cu credința
religioasă implică o serie de lucruri legate de consecințele și
rațiunile actelor noastre.
Astfel că deși, să
spunem, relațiile extraconjugale cu consițământul soților nu ar
reprezenta o problemă din punctul de vedere al unei etici seculariste
sau al unui alt sistem etic, pentru credința creștină, ca și alte
credințe, reprezintă o problemă foarte gravă. Biserica nu interzice
acest lucru de dragul de a interzice, ci expune consecințele actului,
prin implicațiile pe care le are asupra soților înșiși, asupra relației
dintre ei și a copiilor.
Noi, ca parte din
Biserică, suntem responsabili față de noi înșine să respectăm credința
în toate elementele și consecințele sale logice. Consecvența cu noi
înșine este datoria care ne interzice anumite acte și ne obligă la
altele, iar nu Biserica ca și presupus “agent coercitiv/legislativ”.
De multe ori se spune,
simplist și batjocoritor, că nu este “treaba Bisericii ce fac oamenii
în dormitor”. Biserica însă nu neagă și nici nu afectează libertatea
omului. Omul este liber să facă ceea ce dorește. Biserica însă se simte
și este responsabilă la aducă la cunoștință credincioșilor consecințele
negative ale anumitor acte, iar credincioșii sunt responsabili față de
ei înșiși și apropiații lor să țină seama de aceste recomandări.
8. Credința ortodoxă este misogină și pune femeia pe locul doi
Antropologia ortodoxă
este foarte clară în prinvița raportului dintre bărbat și femeie. Omul a
fost creat de la început bărbat și femeie. Eva nu a fost creată separat
ca slujitoare a bărbatului ci “ca ajutor pe măsura lui”. Ceea ce
înseamnă că nu a existat niciodată o ierarhie de putere între bărbat și
femeie. Fundamentarea antropologiei pe raportul de putere, de forță,
este apanajul gândirii politice moderne, iar nu al creștinismului.
În Hristos, spune
Sfântul Apostol Pavel, nu mai există bărbat sau femeie. Deosebirea de
gen se pierde în omul deplin, omul care a realizat în sine chipul lui
Hristos, chipul lui Dumnezeu. Fiindcă omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu, cu scopul de a realiza și asemănarea cu Dumnezeu. Asemănare
care a implicat încă de la început întruparea celei de-a doua persoane a
Sfintei Treimi.
Separarea în genuri a
naturii umane, în bărbat și femei, nu are rolul de a crea o ierarhie, ci
de a face manifestă o realitate interioară și specifică fiecărei
persoane umane. Feminitatatea și bărbăția reprezintă două dimensiuni ale
omului care, și una și cealaltă, pot avea atât virtuți specifice cât și
defecte proprii. Dar, în final, atât bărbatul cât și femeia sunt
chemați să realizeze aceleași virtuți și aceleași standarde.
Acuzația de misoginie a
creștinismului se bazează de cele mai multe ori, pe înțelegerea greșită
și ruptă de context a îndemnului Apostolului Pavel către femei de a
asculta de bărbații lor. Neînțelegere care urmează înțelegerii greșite a
noțiunii de ascultare în creștinism, și a ignorării totale a poruncii
date bărbaților de a-și iubi soțiile așa cum Hristos și-a iubit
Biserica. Adică până la moarte! Împlinirea acestei porunci exclude total
și din start orice fel de poziționare a femeii ca fiind inferioară,
exclude orice raport de putere între bărbat și femeie.
9. Biserica Ortodoxă încurajează ura față de homosexuali
Homofobia a devenit,
mai ales în ultimi ani, o armă ideologică deosebit de puternică. Este
folosit brutal ori de câte ori cineva îndrăznește să afirme imoralitatea
relațiilor homosexuale. Din afirmarea unui principiu etic, anume acela
că relațiile homosexuale sunt imorale, promotorii homosexualității
transformă această afirmare într-o presupusă aversiune față de
persoanele care practică homosexualitatea.
Deși, din păcate,
există cazuri de agresiune față de homosexuali din rațiuni, aparent, de
credință, legătura dintre cele două nu este imediată. Pentru Biserica
Ortodoxă, și nu numai, homosexualitatea este un păcat la fel cum sunt și
alte păcate. Perversiunile sexuale de orice fel sunt considerate
păcate, chiar dacă se întâmplă între persoane de același sex sau
persoane de sex diferit. Faptul că două persoane declară că se iubesc nu
justifică presupusa moralitate a oricăror acte pe care aceștia le
săvârșesc.
Dragostea reprezintă
tocmai a vrea binele aceluia pe care îl iubești. Ori nu există nicio
posibiltate în a iubi pe cineva și în același timp a-i batjocori trupul
și demnitatea, sau a face același lucru cu propriul trup și propria
demnitate.
Așadar, așa cum
Biserica consideră o serie întreagă de acte ca fiind păcate și, în
același timp, își manifestă acceptarea celor care le săvârșesc, același
lucru se întâmplă și cu homosexualii. Biserica are rolul de a ajuta
oamenii să se vindece de bolile sufletești, boli care includ și
perversiunile sexuale. Faptul că homosexualii se simt ofensați de
categorisirea comportamentului lor ca “boală” nu conferă neapărat o
justificare. Și un alcoolic se simte ofensat că este considerat
alcoolic. Trebuie însă înțelese rațiunile pentru care un anumit tip de
comportament este considerat în creștinism patimă (boală).
10. Biserica Ortodoxă a provocat războaie religioase, cruciade, a ars oameni pe rug
Iarăși, o chestiune
care merită tratată în amănunt. Trebuie însă spus că de cele mai multe
ori se ignoră contextul social și politic în care s-a declanșat un
anumit conflict militar, care au fost părțile implicate în conflict,
motivele lor reale, și așa mai departe. În fond, oricine se poate
declara ca aparținând unei credințe și în același timp să acționeze
contrar credinței respective. De aceea, a pune pe seama credințelor
religioase toate actele credincioșilor pare, cel puțin la prima vedere, o
greșeală.
Apoi, desigur,
cruciadele, închiziția, arderea pe rug, sunt evenimente specifice
creștinismului occidental. Dar și acolo, trebuie văzut exact și concret
condițiile istorice în care s-au petrecut. Tușa groasă în care este
portretizată religia ca fiind răspunzătoare pentru cele mai mari
atrocități din istorie este cât se poate de departe de adevăr.
11. Creștinismul a încurajat sclavia
Creștinismul a
însemnat, încă de la apariția lui, instaurarea unei viziuni asupra
existenței umane care conținea posibilitatea actuală a depășirii
condiției acestei lumi și a limitărilor istorice inerente. De aceea
creștinismul nu a căutat să se impună cu forța, nu căutat să răstoare
orânduiri și regimuri politice. Secole la rând după apariția sa,
creștinii au fost prigoniți și uciși fără milă.
Felul în care
creștinismul a văzut libertatea și eliberarea, mântuirea, mergea dincolo
de simpla eliberare din robia altor oameni. Om liber sau nu, sclav sau
nu, creștinul trebuia să se elibereze de păcate și trebuia să învingă
consecințele păcatului, adică moartea sufletească. În lipsa acestei
libertăți, existența devenea vidă de sens, și eliberarea din jugul
sclaviei nu putea aduce decât o satisfacție temporară.
Dar, să nu uităm, încă
de foarte devreme în istorie, creștinismul s-a divizat atât dogmatic
cât și politic. Și deși doctrina creștină nu încuraja în niciun fel
tratarea altor ființe umane ca inferiore, o interpretare pervertită și
preferențială a credinței creștine poate conduce la orice fel de
justificare a oricărui tip de comportament. Lucru valabil, de altfel, cu
orice fel de ideologie.
Și, în ultimă
instanță, este ironică acuzarea creștinismului de încurajare a sclaviei
în condițiile în care societatea seculară modernă nu a făcut prea mult
progres, prin libertățile și drepturile acordate cetățenilor, de a-i
face liberi de manipulare media, de îndatoriri excesive față de sistemul
bancar, față angajatori și marile corporații. O formă de sclavie în
care cei înrobiți nici nu realizează captivitatea.
12. Credința ortodoxă este împotriva științei
Nimeni nu ar lua în
serios o afirmație de genul “credința creștină este împotriva
construirii de poduri”, “împotriva ingineriei”, “împotriva prelucrării
metalelor”, “împotriva tratării infecțiilor”, etc. Toate acestea
presupun o anumită știință, un anumit tip de cunoaștere.
Credința creștină, în
marea sa parte, constituie un set de principii etice. Principiile etice,
prin definiție, nu pot viza și nu pot contrazice decât alte principii
etice. Nu se poate spune că apa nu își mărește volumul prin îngheț
fiindcă nu este bine să minți. Sunt două categorii diferite, și a le a
amesteca constituie o eroare de categorie.
Știința ne ajută să
înțelegem anumite fenomene și să realizăm anumite lucruri. Dar știința
nu poartă în sine conținutul etic necesar evaluării moralității unui act
sau altul. Fizica atomică nu spune dacă este bine sau nu să detonezi o
bombă nucleară în mijlocul unui oraș. Considerentele de ordin etic le
luăm din altă parte, și nu din știință, fiindcă știința este neutră din
punct de vedere etic.
Astfel credința
ortodoxă poate fi împotriva anumitor acte care, aparent, ar constitui
știință. Credința creștină este împotriva avortului, a experimentelor pe
ființe umane, a eutanasierii, și a altor practici care, deși folosesc
rezultate și cunoștințe științifice și ar conduce spre noi rezultate și
descoperiri, totuși sunt imorale.
Un foarte comun
exemplu de conflict între credința creștină și știință ar fi conflictul
evoluționism-creaționism, dar acest subiect îl vom trata separat.
13. Credința ortodoxă este falsă fiindcă mai există și alte religii
Dacă un grup de oameni
în jurul unei cutii închise și-ar oferi părerea despre ce este în acea
cutie, faptul că diferite persoane spun lucruri diferite nu face dintr-o
dată false toate acele păreri. Din 10 oameni, toți pot face 10
afirmații diferite, și se poate ca unul dintre ei să afirme adevărul.
Existența mai multor
religii nu este semn nici că toate sunt false nici una sau alta este
adevărată. Dacă fiecare religie afirmă despre un anumit lucru ceva
diferit, se poate spune că cel mult una dintre ele este adevărată. Cum
s-ar putea afla care dintre ele este adevărată, este o altă discuție,
dar în niciun caz existența altor religii decât creștinismul nu face
creștinismul neadevărat.
De cele mai multe ori,
argumentul acesta ia o turnură ușor emoțională. Ceva de genul “Da,
sigur, tocmai tu ai adevărul!”. Adică o afirmație este interpretată ca
pretenție și pretenția este văzută ca aroganță. Dar cum nu este nicio
aroganță în spune că afară plouă dacă într-adevăr afară plouă, la fel nu
reprezintă nicio aroganță în a spune că Hristos este Fiul lui Dumnezeu
dacă într-adevăr Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
14. Cei necredincioși sau de alte religii vor merge în Iad
Strâns legată de
problema anterioară este aceasta, a mântuirii celor de alte credințe.
Trebuie spus însă că obsesia aceasta a certitudinii mântuirii, și chiar a
predestinării, este oarecum recentă. Deși cu siguranță a existat și
înainte, într-o formă sau alta, creștinismul protestant a fost în mod
deosebit afectat de această sciziune între credincioșii care sigur se
mântuiesc și necredincioșii care sigur “merg în Iad”.
Ori Evangheliile și
Noul Testament în general nu oferă nicidecum o rețetă, un set de
criterii clare care să spună “cine unde merge”. Tocmai fiindcă mântuirea
presupune și implică dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de
ceilalți oameni. Ori aici nu este loc de calcule și de planuri. Omul
care are dragoste sinceră nu mai este preocupat de mântuirea personală
ca deziderat egoist, ci vede apropierea de Dumnezeu în lumina relației
sale cu ceilalți oameni.
De aceea, a spune
despre cei care, din rațiuni culturale, istorice, geografice, nu au luat
cunoștință directă și amănunțită de credința creștină, că aceștia nu se
vor mântui, este cel puțin o impietate serioasă, dacă nu chiar erezie.
15. Crede și nu cerceta!
O expresie pornită
într-un context foarte particular, a devenit stindardul ignoranței
anti-religioase secole la rând, și bântuie și astăzi conversațiile și
discursurile pline de patos ale celor care, cumva, se consideră
nevinovați de incultură teologică fiindcă, nu-i așa, cultura teologică
este ea însăși ignoranță.
Pentru omul care se ia
în serios și înțelege să ia în serios chiar și pe cei pe care îi
combate, o astfel de sintagmă nu este de niciun folos și nu are nicio
legătură cu realitatea.
De la faptul că
nașterea științei moderne s-a datorat unor nume mari ale credinței
creștine (Galileo Galilei, Isaac Newton, Blaise Pascal, Renes Decartes,
și alții), și până la chiar îndemnul mântuitorului “Bateți și vi se va
deschide, căutați și veți afla!”, și “Veți afla Adevărul, și adevărul vă
va face liberi”, toate acestea dizolvă fără drept de apel orice
acuzație cum că credința creștină ar încuraja și cultiva ignoranța.
Dimpotrivă, chiar cei
care se grăbesc să își împânzească discursul cu elementele comune și
strategice gen “evul mediu”, “anti știința”, “ignoranță”, “anti
progres”, “retrograd”, sunt cei care dau dovadă de incultură și
ignoranță, și preiau de-a gata un discurs ideologic de joasă ținută.
În loc de concluzie
Departe de mine gândul
că am clarificat în întregime punctele de mai sus. Am omis intenționat
anumite aspecte care ar fi lungit în mod inutil text. Vă invit să
ridicați și alte probleme în comentarii, dacă considerați necesar. Cu
alte ocazii, sper să avem ocazia să aprofundăm un subiect sau altul, mai
pe cele pe care în mod intenționat și explicit le-am lăsat deoparte.
Cristian Pascu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu