Sunt câteva gânduri pe care mi le permit faţă de colegii mei
de la catedră, mai ales când vine vorba de şcolarul mic. Le scriu
dincolo de dezbaterea pro sau contra Religiei în şcoală, după ani de
observaţii ale celor mai înrădăcinate metehne la clasă, oarecum
declanşate de specificul disciplinei. Cu toţii avem păcatele noastre de
profesori, în funcţie de o materie sau alta, doza noastră de impostură,
dar poate e timpul să vedem cu luciditate, dincolo de frumoasa poveste a
iubirii de Dumnezeu, în ce măsură se poate greşi, chiar şi cu cele mai
bune intenţii. Spiritual vorbind, nu cred că suntem în vreun prea mare
pericol: copiii de azi au simţul ridicolului şi al neautenticului. Mulţi
nu vor lua în serios ce li se transmite pe căi dogmatice sau ritualice.
După cum nu iau în serios lecţiile puse doar în definiţii şi formule.
Sigur că sunt şi profesori cu har, care au adus cunoaşterea lui
Dumnezeu în sufletele copiilor şi au reuşit să fenteze, prin inspiraţie
divină sau nu, grosolăniile metodologice propuse de normative. Cu toate
astea, mi se pare deja că fiecare dintre noi cunoaşte şi câte o excepţie
negativă. Toată lumea ştie povestea unui profesor de Religie grav
inedecvat în abordarile lui psiho-pedagogice. Toată lumea e deja prea
multă lume. Şi greşelile lor n-ar fi cu nimic mai grave decât ale
multora din colegii lor. Numai că aceştia din urmă au doar girul
inspectoratelor, în timp ce primii îl au, parcă, şi pe al lui Dumnezeu.
Nu-mi permit să analizez toate cauzele, dar pot să risc un ton ferm
pentru cel puţin 10 observaţii de bază, uşor de găsit în orice manual de
psihologie.
1.
Nu intra în clasă cu catalogul!
Tu nu ai nevoie de însemnele puterii unui dascăl. Tu ai deja, ca
aliat, puterea divină. Notele, extemporalele, concursurile şcolare la
Religie, manualul şi caietul auxiliar sunt forţa unui dascăl obişnuit.
Nu ar fi corect să vii însoţit în faţa copilului, sub investirea unei
duble puteri. L-ai copleşi. Şcolarii mici sunt oricum impresionaţi de
respectabilitatea sutanei, de barba şi de aerul tău solemn. Le iau ca pe
însemne ale unei autorităţi inedite şi ale unui ascendent miraculos
asupra lor. Cei mai eficienţi şi iubiţi profesori sunt cei care se
coboară lângă copil, care lucrează umăr la umăr cu ei, fără pretenţii de
superioritate.
2.
Renunţă la manuale!
Nu ştiu cine le-a făcut, dar abundă de erori psiho-pedagogice
grave. Pe lângă păstrarea unui limbaj bisericesc care sună arhaic şi
inabordabil, aşezarea lui Dumnezeu în capitole şi exerciţii induce în
mintea unui copil sub 12 ani, ideea unei munci impuse şi a unor
obligaţii de rutină. Lucruri care nu sunt în sine rele, dar care aici şi
acum sunt total anacronice obiectivelor şi intenţiilor tale: lecţia
despre iubire, iertare şi toleranţă se face, cel puţin la vârsta asta,
prin deschiderea inimilor, în pilde sau poveşti, niciodată călăuzind
copiii cu creionul pe hârtie. Nici la celelalte discipline, oricât de
ştiinţifice, revelaţiile şi pasiunile nu se află în rutină şi nici în
paginile vreunui manual.
3.
Nu le cere să dovedească memorarea vreunei rugăciuni!
Cele mai mari antipatii mi le atrag, ca profesor de Română, când
le cer să memoreze poezii. Copiii de astăzi sunt o generaţie cu mai
puţină dorinţă de a-i mulţumi pe alţii. Mulţi dintre ei au o sete
înnăscută pentru relevanţă. Vor să ştie de ce primesc o sarcină şi mai
ales caută să şi-o interiorizeze natural. Dacă mintea lor nu e pregătită
să reţină o rugăciune, nu va fi nici inima.
4.
Acceptă că elevii tăi se vor plictisi uneori de tine!
Orice profesor îşi atinge, la un moment dat, limitele. Copiii de
astăzi nu mai stau în bănci din obligaţie. Noi aveam în sistem frică,
ruşine, datoria de a ne mulţumi părinţii. Generaţiile de astăzi vin
dintr-o zonă nouă a conştiinţei umane: caută noul, au nevoie de
diversitate, viteză şi insolit. După o vreme, nu vor mai fi la fel de
impresionaţi şi captivaţi de spusele tale. Nu lua neatenţia lor ca pe o
provocare a ceea ce reprezinţi. În faţa lor eşti doar un om care trebuie
să se reinventeze. Caută mijloace şi tehnici didactice în afara
stilului ceremonial, a vocii mieroase şi a aerului de înţelept arhaic.
Sună forţat şi artificial.
5.
Nu da exemple negative copiilor până în 10 ani!
Manualele de Religie şi Educaţie Civică, la clasele I-IV, sunt
pline de exemple negative: comportamente ruşinoase bine ilustrate,
conflicte puse în benzi desenate, propoziţii despre bârfă, invidie,
minciună şi furt. Şcolarii mici au o particularitate psihologică greu de
evitat: sunt fascinaţi de interdicţie. În aşa măsură de mult, încât au o
adevărată pasiune să îi testeze limitele. La nivel subconştient,
nu-urile îi programează la tentaţie. Dacă le mai spui şi cât de
inevitabil e păcatul, le dai scuza perfectă să încerce efectul
minciunii, al urii şi al răzbunării. O fac teatral, asumându-şi rolul în
joacă, îşi obţin plăcere din reacţiile contrariate ale adulţilor,
experimentează efectul încruntărilor lor şi instinctiv, forţa pe care o
au asupra celorlalţi. Cei mai cicăliţi copii sau ameninţaţi cu oprobiul
lui Dumnezeu sau al oricărui superior din familie sunt, de regulă, cei
care dezvoltă natural reacţii negative. Se cheamă „întărire pozitivă a
unui comportament nedorit”. E posibil să faci asta, cu cele mai bune
intenţii şi cu duhul celui mai bine exersat har.
6.
Renunţă la lecţia despre „Supunere şi ascultarea de părinţi!”
Lecţia aceea porneşte cu povestea unor pui de animale care şi-au
părăsit cuibul, în ciuda avertismentelor părinţilor lor. Cam toţi
sfărşesc mâncaţi de vulpe, rătăciţi în frig, cu aripa ruptă sau furaţi
la drumul mare de alţi şmecheri ai pădurii. Copiii pricep de aici şi din
titlu că neascultarea are urmări catastrofale. Asta nu e deloc o lecţie
despre conştientizarea consecinţelor. Este o abordare care îi invită pe
copii să nu facă alegeri în cunoştinţă de cauză, doar să se supună.
Uneori e bine să te rătăceşti, să greşeşti, să îţi cauţi drumul singur.
Mai devreme sau mai târziu toţi plecăm din cuib şi ne permitem să trecem
peste învăţămintele părinţilor. Greşeala puiului de prepeliţă e o
îndrăzneală frumoasă. Povestea a fost scrisă în vremea când şcolarii
erau puşi cu genunchii pe coji de nucă sau primeau beţe la palmă. Copiii
de astăzi ştiu asta, sunt critici şi din ce în ce mai conectaţi la ce e
autentic; e posibil să îţi râdă în nas cu povestea asta sau să îţi
atribuie un aer desuet, uşor nerespectabil. În plus, sunt sigură că
relaţia lor cu Dumnezeu n-ai vrea deloc să semene cu riscul de a zbura
în bătaia puştii.
7.
Nu povesti şcolarului mic despre obiecte sfinte şi însemnătatea lor!
Până la clasa a IV-a, cam toţi copiii sunt conectaţi la magic.
Când privesc un film cu personaje fantastice sau se joacă pe calculator,
mintea lor se mută întru totul acolo şi acceptă fantezia ca atare, fără
graniţe cu lumea obişnuită. Unii povestesc vise şi fabulaţii
intenţionate, fără să aibă sentimentul că mint. Alţii îşi mărturisesc
experienţe incredibile despre care şi unul şi altul ştiu că sunt
imaginare, fără să conteze. Crucea şi icoana nu pot fi explicate la
vârsta asta, aşa cum le înţelege Biserica. Ele vor fi puse în aceeaşi
oală cu pieptănul vrăjitoarei, mărul fermecat, sabia de la nivelul 3 al
jocului, iar de acolo vor ieşi tare greu, pentru că mintea umană tinde
să sedimenteze achiziţiile vizuale ale copilăriei. Nu ştiu câţi dintre
noi l-am mai scos pe Dumnezeu din reprezentarea unui bătrânel bărbos,
călare pe un nor alb şi cu sceptrul în mână, clătinând din cap spre noi.
Ştiu însă o mulţime de oameni în toată mintea care se rugau deunăzi la
minunea chipului din scorbura unui copac, chiar şi după ce autorul
desenului în cărbune îşi recunoscuse şotia.
8.
Scoate-ţi lecţia din paradigma pedepsei şi a recompensei!
Uneori este tare greu să gestionezi o clasă de 20 de copii. Se
frământă şi devin gălăgioşi. Relaţia cu enoriaşii nu prea presupune ceea
ce cere, de obcei, managementul unei clase. Copiii nu ascultă pur şi
simplu pentru că te afli în faţa lor. Cel mai la îndemână lucru,
recunosc, este să îi ameninţi puţin sau să îi sperii. Până se sună, ce-i
drept, poţi să îţi cumperi puţină linişte vorbindu-le despre diavolii
care îi tentează când fac drăcii. Sau şi mai de efect poate fi, deşi şi
asta pentru scurt timp, ameninţarea că Dumnezeu nu i-ar mai iubi la fel
când greşesc. Am văzut de curând, un respectabil părinte, vorbind despre
mărturisirea lui Dumnezeu în alegerea orei de Religie, ca disciplină.
Să înţeleg că nesemnarea faimoasei „cereri” e un fel de lepădare? Hai să
fim serioşi, asta seamănă cu o neajutorată ameninţare de copii, atunci
când şi-au pierdut răbdarea şi cuminţenia în bancă! Şi pedeapsa şi
recompensa sunt tehnici de manipulare. Frumos ar fi şi creştineşte să
obţinem ascultare de la copii prin conectare emoţională, sinceritate,
răbdare şi spirit critic în alegeri.
9.
Reformulează-ţi definiţia despre greşeală! Ea nu este sinonimă cu păcatul!
Copiii au mare nevoie să greşească. Şi mai ales să o facă sub
ochii îngăduitori şi încurajatori ai adulţilor. Până să facă o treabă la
oliţă, de exemplu, există multe neînfrânări fiziologice naturale,
totuşi dezaprobate de cei din jur, de la o vârstă încolo. Pentru prea
mulţi dintre noi, primul nostru mic triumf a fost dublat de ameninţarea
cu ruşinea. Am ales un comportament pentru că celălalt crea dezgust. Aşa
au curs multe realizări individuale, alimentate de nevoia de a-l
mulţumi pe celălalt. În cultura noastră, greşeala e ceva subliniat cu
roşu pe hârtie. Prea puţin văzută pentru rolul ei constructiv şi pentru
formarea unui nivel de asumare. Există un exerciţiu în manualul de
Religie de a II-a, care cere copiilor să numească personaje care şi-au
meritat pedeapsa pentru sufletul lor rău. Un elementar manual de
psihologie m-a învăţat că nu oamenii sunt răi, ci alegerile lor. Că nu
copiii trebuie mustraţi, ci faptele lor, fără etichetări şi fără
atingeri de suflete. Cât despre meritatul pedepsei, am văzut mulţi copii
care se pleznesc pentru că, sincer, consideră că celălalt şi-a
meritat-o.
10.
Nu căuta să le formezi mila impresionându-i zguduitor!
Copiii între 6 şi 12 ani nu învaţă smerenia şi empatia prin
expunere la alţi copii mai trişti, abandonaţi de părinţi sau bolnavi.
Copiii care merg, de mici, în vizită la orfelinate sau la căminul de
bătrâni nu fac distincţia între un destin sau altul. Se acoperă de
vinovăţie ei înşisi. Este reflexul lor să preia din povara omenirii. Cam
toţi copiii ai căror părinţi se ceartă sau divorţează iau eşecul
familiei asupra lor. Nenorocirea semenilor e un stimul forţat la vârste
mici, afară de cazul în care ei înşişi sunt colegi cu astfel de copii.
Empatia şi prietenia se exersează întâi în mediul familiar, printre
semenii din clasă sau de la joacă. Ştiu o fetiţă de clasa I, atât de
impresionată de rănile Mântuitorului pe Cruce, încât nu mai vrea să îşi
vadă profesorul. Există la vârsta aceasta transferuri emoţionale care
pot afecta dramatic construcţia interioară. Nu cred că trebuie feriţi,
dar nici expuşi intenţionat, din vreun exces de zel pedagogic întru
cultivarea milei.
http://m.hotnews.ro/stire/19535459
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu