Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l
instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul
la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti
să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de
vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei
religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea
mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în
care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare
despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.
Am citit multe luări de poziţie referitoare la încercarea filistină a
celor ce au declarat război lui Dumnezeu în propria viaţă, iar acum
caută cu orice preţ să extindă această luptă în întreaga societate
românească, de a-L izgoni pe Domnul din educaţia şcolarilor. Nu am
crezut niciodată că simpla frustrare a unor români care vieţuiesc în
bejenie faţă de valorile spirituale ale neamului lor ar fi capabilă să
stârnească atâta polemici. Bag seamă că unii au mocnit revolta împotriva
educaţiei religioase mai de demult, iar acum, că tot s-a ivit prilejul,
au început a arunca cu tot felul de mizerii în acest drept, obţinut
prin lupta şi jertfa atâtor români, în decembrie 1989.
Trecusem în acel an în clasa a VIII-a, dar până atunci nu am trăit
bucuria să am în orar şi o oră de religie. Acasă a fost şcoala mea
religioasă. Mama, tata, bunicile m-au învăţat cum se trăieşte Ortodoxia.
Recunosc, uneori puneam întrebări legate de Dumnezeu, de Biserică, fără
să primesc răspunsuri mulţumitoare, pentru că părinţii, la vremea
şcolăritului, nu s-au bucurat de ora de religie în programa şcolară, iar
bătrânele nu învăţaseră carte de fel. Cu toate acestea, mi-au inspirat
dragostea pentru Biserică, pentru valorile sfintei noastre Ortodoxii. De
aceea, mergeam adesea în locaşul de cult, aflat chiar lângă şcoală,
uneori chiar sărind gardul, furişându-mă la o dumnezeiască liturghie,
dacă în cursul săptămânii era o sărbătoare mare. Slavă Domnului că am
avut o învăţătoare şi o parte din profesori credincioşi, deşi regimul le
impunea manifestări atee. Îmi amintesc câtă bucurie m-a cuprins când,
într-o duminică, m-am întâlnit cu învăţătoarea mea la biserică. Se
închina atât de frumos, deşi vă închipuiţi că nu putea face aceasta
niciodată de faţă cu noi, în condiţiile anilor' 82, când propaganda
ateo-comunistă se înălţase pe „culmile gloriei”.
Pe atunci, nu înţelegeam de ce bunul meu dascăl nu ne vorbea la ore şi
despre Dumnezeu. Abia mai târziu am înţeles cât de greu i-a fost să-şi
ascundă credinţa. În timpul gimnaziului, mi-am pus în carnetul de note o
iconiţă, după cum văzusem una la tata în portmoneu. Cerându-mi carnetul
într-una din zile ca să-mi treacă o notă, profesoara a observat-o. M-a
ridicat în picioare, dojenindu-mă aspru pentru cutezanţa mea. Am stat
supărat toată ziua. Nu izbuteam să accept că dumneaei – de altminteri,
un pedagog remarcabil – nu credea în Cerescul Părinte. Vă mărturisesc că
Domnul mi-a oferit o bucurie nespusă legată de mărturisirea credinţei
acestui cadru didactic. Cutremurul de la sfârşitul lui mai 1990 ne-a
surprins în şcoală. Profesoara, deşi în urmă cu un an manifesta un
„vizibil” indiferentism religios, acum, cuprinsă de spaimă, se ruga,
făcându-şi cruce. Ne spunea că, la Iaşi, copilul dânsei era singur, iar
apartamentul se afla undeva pe la etajul şase. A doua zi ne-a împărtăşit
bucuria de a fi găsit totul în ordine acasă, iar copilul întreg,
sănătos.
Plecând la liceu, am menţinut legătura cu şcoala din sat. Mă cuprinsese
un soi de invidie că acum colegii mei mai mici aveau bucuria de a sta
de vorbă în mediul şcolar cu preotul din sat, că puteau participa
nestingheriţi la slujbe. Ba încă-i văzusem pe elevii din primele clase
mergând cu doamna învăţătoare la biserică, în Postul Mare, pentru a se
spovedi şi împărtăşi.
Gândindu-mă la ce se întâmplă astăzi, la cei care se arată atât de
deranjaţi de prezenţa educaţiei religioase în şcoli, cuget la faptul că,
de-a lungul istoriei bimilenare a poporului român, nici măcar în
vremuri de mare restrişte nu am îndrăznit să-L izgonim pe Dumnezeu din
preocupările şi planurile noastre. Acum de ce-am face-o? Nu este
aceasta o încercare disperată de a despărţi destinul neamului românesc
de Cer?
S-au scris multe despre rolul educaţiei religioase, despre prezenţa
preotului în şcoli, despre echilibrul adus în viaţa tinerilor de astăzi
de către ora de religie. Nu aş vrea să repet astfel de lucruri. Este
atât de evidentă importanţa educaţiei religioase la vârsta şcolară,
încât numai cei orbiţi de orgolii, aflaţi ei înşişi într-o degringoladă
spirituală, ba chiar morală, nu pot sau nu vor s-o înţeleagă.
Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l
instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul
la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti
să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de
vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei
religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea
mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în
care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare
despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.
Peste toate, vă îndemn să priviţi în ţările occidentale care L-au
izgonit pe Dumnezeu din viaţa lor: or fi ele mai prospere economic, dar,
din punct de vedere spiritual, trăiesc o moarte evidentă. Și atunci ne
amintim de spusele Mântuitorului Hristos: „ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea
omul, în schimb, pentru sufletul său?”. De aceea ora de religie în şcoli
nu reprezintă o dorinţă utopică a Bisericii, ci o necesitate, nu doar
de ordin religios, ci şi social, etic şi chiar istoric. Dacă manifestăm
indiferenţă faţă de modul cum cresc duhovniceşte vlăstarele acestei
naţii, vom constata că, peste câteva generaţii, se va vorbi despre
credinţă la timpul trecut, despre un popor ateu.
Multe persoane publice, artişti ori profesori de renume s-au angajat în
sfânta misiune de a arăta poporului necesitatea orei de educaţie
religioasă în şcoli. Slavă Domnului că există încă astfel de laici, care
înţeleg rostul şi rolul credinţei în viaţa omului, dar şi în existenţa
unui popor! Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: ce-ar fi spus oare
Eminescu, dacă ar fi fost contemporan cu noi, legat de această problemă?
Dar Creangă, care atât de mult s-a trudit să treacă prin şcolile vremii
pentru a ajunge sacerdot? M-am întrebat deja acelaşi lucru, căutând un
răspuns în ceea ce ne-au lăsat ei ca moştenire, în cugetările lor.
Bunăoară, Eminescu, „omul deplin al culturii române”, a recunoscut rolul
primordial al Bisericii Ortodoxe în formarea noastră nu doar
spirituală, ci şi culturală: „Biserica ortodoxă este păstrătoarea
elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba
noastră într-un mod atât de admirabil; ea ne-a ferit în mod egal de
înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi
singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români
cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi
ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi
orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.
Ion Creangă, după nefericitul conflict cu autorităţile eclesiastice de
la Iaşi, în urma căruia a fost caterisit, nu şi-a pierdut credinţa, nici
nu a renegat importanţa primordială a educaţiei religioase. Iată cum îi
îndemna pe preoţii de la sate prin intermediul unui articol emoţionant,
scris după anul 1872, deci după depunerea sa din rândul clericilor:
„preotul să se concentreze şi asupra şcolii; să intre în mijlocul
copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă, să-i înveţe a păstra
dragoste şi supunere către toţi oamenii. Copii, la reîntoarcerea acasă,
vor spune părinţilor, ce frumos le-a vorbit părintele. Copii la şcoală
trebuie să înveţe a ceti, a scrie şi a se ruga lui Dumnezeu. De aceea,
părinţilor, nu întârziaţi a-i da la învăţătură, căci prin învăţătură ei
se vor face şi mai buni la inimă şi mai luminaţi la minte”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu