Ora mea de religie

Sâmbătă, 28 Februarie 2015

Ioana Stoian

„Ora de religie: lărgeşte orizontul de înţelegere a lumii; dă speranţă şi un sens în viaţă; te ancorează în cultura neamului românesc; prezintă pilde şi modele demne de urmat. Credinţa creştină înseamnă iubire, adevăr, bunătate.” (doxologia.ro)

De când a început toată această problemă a orei de religie m-a bătut gândul să scriu şi eu ceva legat de aceasta. Unele gânduri care nu îmi dădeau pace m-au făcut să mă răzgândesc. Aceasta până când mi-am dat seama că unii își dau cu părerea (și de cele mai multe ori blamează ora de religie) fără să știe nici măcar cum arată acea cerere pe care trebuie să o completeze părinții până pe 6 martie, cel târziu.

Nu vreau să mă leg de ceva ce nu știu, nu îmi place să vorbesc, să scriu despre ceva despre care nu m-am documentat îndeajuns. De aceea voi scrie câte ceva despre ora mea de religie. Am făcut timp de 12 ani această disciplină și am avut, dacă nu îmi joacă feste memoria, patru profesoare în tot acest timp. Patru personalități complet diferite, dar toate au încercat să ne apropie de Hristos și de ce înseamnă iubirea și mila lui Dumnezeu pentru noi.

De la prima profesoară, pe care am avut-o cam trei ani, am învățat Crezul. Îmi aduc și acum aminte cum ne întreceam în clasă să spunem Simbolul credinței pentru a primi un 10. Ulterior, am sesizat exact ce semnificație are și cum se aplică în viața de zi cu zi. Fac o paranteză pentru a vă spune că o altă doamnă profesoară, de matematică de data aceasta, mi-a explicat în clasa a opta că unele teoreme și axiome sunt formulate precum Crezul și dacă îl știu, le voi învăța mai ușor. Și așa a fost. Tot prima doamnă de religie avea un fix cu desenatul, iar eu cu partea artistică nu prea am stat bine niciodată. Toată familia mea a muncit o dată la un desen cu Nașterea Domnului, vaca din staul arăta a măgar, ieslea nu prea era iesle, personajele mai erau cum mai erau, dar eu, sora mea, mama și tata am lucrat împreună pentru a-i duce doamnei un desen cât mai acătării. Asta m-a, și ne-a învățat, atunci ora de religie: să fim alături unii de alţii, pricepuţi sau mai puţin pricepuţi, de la un simplu desen până la mari necazuri.

Pilda fiului risipitor mi-a rămas întipărită în minte

A doua doamnă profesoară este cea pe care o port mereu în gând începând din clasa a patra când am cunoscut-o. Nu știu ce avea doamna special, dar avea ceva. Cred că har, mult har. Dânsa a reușit să ne explice ce este cu Iisus, de unde a venit și ce a făcut pentru noi. Ne-a explicat fiecare pildă în parte de știam ce semnifică fiecare pas, vorbă, haină din text. Deși nu mi-au plăcut niciodată olimpiadele și consursurile școlare, am mers încântată la Olimpiada de Religie în clasa a patra și a cincea. Nu știu de ce… poate pentru că pur și simplu mi-a plăcut obiectul, cum altora le-a plăcut româna, matematica, geografia sau istoria. Mergeam în vacanța de vară la școală pentru a mai citi ceva și a mă vedea cu doamna de religie. Ai mei nu m-au oprit, pentru că m-au lăsat de mică să îmi urmez propria cale, dar se uitau ciudat la mine pentru că am reușit, spre exemplu, să înțeleg ce e aceea Pronia Divină și îi explicam și mamei. Am luat premiu la una dintre olimpiade și îmi aduc aminte și acum de momentul în care scriam și tot scriam despre Pilda fiului risipitor, care mi-a rămas întipărită în minte de atunci.

Cu aceeași profesoară am mers la slujbe, la spovedanie și împărtășanie. În gimnaziu am început să merg și eu mai des la biserică. Mergeam cu mama când eram mică, dar nu în fiecare duminică. Mă spovedeam și împărtășeam în posturile mari, mă rugam în fiecare seară și făceam cruce când mă așezam la masă, dar nimic mai mult. Dar doamna de religie a știu să pătrundă în sufletul nostru și să ne insufle dragostea, de aproapele și de Hristos. Astfel am început să merg duminica la biserică – nu la biserica de care aparțineam, ci la alta (tot la mine în cartier se construia o biserică nouă, iar atunci slujbele se țineau într-un fel de baracă ceva mai mare). Luam o colegă și încă o prietenă și pe la 10.30 eram acolo – vroiam să prindem Sfintele Daruri. Nu știam noi exact ce reprezintă și ce se face acolo, dar ne luam după cei mari. Treptat am ajuns să mergem mai devreme la biserică și eu, cel puțin, eram încântată de Părinte – pentru că iubea copiii, le dădea bănuții de la Liturghie înapoi, le dădea iconițe și făcea ordine în biserică. Și acum e la fel Părintele și îmi pare rău că nu reușesc să ajung mai des la biserica mea de suflet – care acum e maaare și extrem de frumos pictată.

În liceu am avut inițial o doamnă profesoară mult prea liniștită pentru gustul meu, dar care a reușit să dezbată cu noi, adolescenții, câteva teme nu tocmai comode pentru dânsa – de la de ce au sau nu au voie femeile să intre în biserică într-o anumită perioadă până la de ce să mergem și să stăm atâta timp la o Slujbă. A urmat o altă doamnă profesoară cu care discutam despre ce vrem noi să facem în viață, ce oportunități avem, cum putem fi și cool și creștini practicanți în același timp. Ne-a vorbit de asociațiile unde putem face voluntariat, de Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) și Asociația Tineretul Ortodox Român (ATOR). O singură problemă avea doamna profesoară – fiind obișnuită cu clasele mici, atunci când vorbea lăsa frazele neterminate, pentru ca noi, elevii de clasa a XII-a, să le finalizăm. Majoritatea propozițiilor sunau cam așa: „Acum e momentul să vorbim despre misiunea Bi-se…” și noi ar fi trebuit să spunem în cor „ri-cii” – dar acesta era farmecul dânsei.

Optimismul nu e din naștere

Cam așa au arătat orele mele de religie. Nu am fost speriată de iad, de draci, nu mi s-a prezentat excesiv Răstignirea lui Hristos, nu am fost îndoctrinată. Am învățat ce înseamnă credința ortodoxă – fără a ține cont de persoane, de clerici sau mireni, ci pur şi simplu ce înseamnă dragostea de aproapele, speranța şi încrederea că Cineva e mereu lângă mine şi-mi îndrumă paşii.

Mulți cunoscuți îmi spun că sunt mereu veselă, că sunt optimistă și sunt surprinși când le spun că am avut probleme de sănătate de mică, că sunt operată de patru ori, că port ochelari de 24 de ani și că nu totul a fost roz în viața mea. Dar acest optimism nu e din naștere, el vine pe un fundament, un fundament realizat în familie, la școală (la ora de religie) și în Biserică. Așa cum spunea unul dintre copiii cu care am vorbit pentru un reportaj difuzat la emisiunea „Pridvoarele credinței” de la  TVR 3 și TVR Iași: „Atunci când te rogi, simți că ai mai multă putere și nimic nu te poate doborî și atunci devii mai optimist și mai bucuros și mai încântat de viață.” De ce nu am vrea atunci religia în şcoală?

Îmi scria cineva pe pagina de Facebook că „puterea exemplului e cea mai importantă, aici pierdem”. Da, puterea exemplului e foarte importantă şi pierdem aici mult şi pentru că scoatem în evidență multe exemple negative – polițişti şi medici care iau şpagă, preoți care cer taxe şi aşa mai departe. Ar trebui să arătăm şi exemplele bune, pentru că slavă Domnului!, avem. Haideţi să fim noi un exemplu pentru copii noştri şi să lăsăm religia în şcoală, pentru că astfel îi vom ancora în cultura neamului românesc, îi vom învăţa ce este iubirea, adevărul, bunătatea şi le vom da speranţă în această lume ciudată în care trăim.

Să salvăm ora de religie!